(gsp)
Cătălin Tolontan
Nu sînt de acord cu colegul meu, Cristian Geambaşu. Adică sînt. Acolo unde el spune că transferul e un plus pentru jucător. Ã…Ştefan Radu dă valoare carierei sale plecînd în Il Calcio. După cum spunea deunăzi în Gazetă olandezul Kezman, fost coechipier cu Mutu la Chelsea, acum la Fener: “Cu tot respectul, nu cred că e momentul să joc în România. De fapt, mai devreme sau mai tîrziu mă gîndesc să plec şi din Turcia. Am nevoie de Spania sau Italia, de pildă, campionate cu mare vizibilitate”.
În plus, eu cred că transferul e bun şi pentru Dinamo. Clubul ia 4,5 milioane de euro. Paranteză. Imaginaţi-vă cîţi bani ar fi ajuns la echipă pînă la investigaţia presei şi a DNA. Un milion, un milion jumate cel mult. Acum, Dinamo s-a bătut şi pentru TVA!
Aşadar. La aceşti bani, clubul cîştigă şi-şi poate cumpăra noi fotbalişti. Pînă la urmă, discutăm despre un fundaş din România, cu şanse infime să prindă Champions League mai devreme de toamna lui 2010. Aceasta-i cota!
Ã…Şi mai e ceva. Pe măsură ce ofertele vin şi trec, fotbaliştii sînt frustraţi. Ajung în situaţia lui Claudiu Niculescu, cel care a fost silit de cîteva ori să-şi mobilizeze forţele pentru a mai prinde un moment de vîrf.
Transferurile ratate gestează nemulţumire în echipă. Riscul creşte. Fotbaliştii visează, omeneşte, cum ar fi fost viaţa lor dacă ar fi cîştigat de patru, cinci ori mai mult. De cîteva zile, toată lumea afacerilor internaţionale se întreabă ce l-a apucat pe Jerome Kerviel, traderul băncii Societee Generale, să piardă 5 miliarde de euro “fără a fura nici măcar un cent”. Răspunsul e simplu: l-a părăsit iubita şi omul a vrut un bonus mai mare. Pentru că banca nu i-l dădea altfel, tînărul de 31 de ani a operat pe cont propriu. Rezultatul? Cea mai mare fraudă din istoria băncilor.
Radu Ã…Ştefan n-are probleme sentimentale, dar nici nu putea cîştiga în 10 ani în ţară cît va cîştiga în doi în Italia. Iar Dinamo ştia asta.
Muncă
Maria Andrieş
Ã…Ştefan Radu nu e un copil-minune. Nu e unul dintre acei puşti teribili care au rupt gura tîrgului încă din scutece. E un puşti oarecare căruia “îi plăcea să muncească”, după cum îşi amintesc foştii lui antrenori.
Munca, nu talentul, l-a scos în faţă pe juniorul slăbănog care valorează acum 400.000 de euro pe lună. Tot prin muncă se va ridica la nivelul “biancocelestilor”, tot munca îl va menţine în lotul lazial după ce expiră împrumutul, în vară. De obicei, cînd un tînăr fotbalist român “prinde” un contract bun în străinătate, urmează una şi aceeaşi exclamaţie: “E talentat! E foarte talentat! Extraordinar de talentat”. Vezi Mutu, Marica, Mitea.
Nu sună foarte încurajator, la o adică, pentru puştii slăbănogi care bat mingea printre blocuri şi visează să salute galeria în Liga Campionilor. Le-ar prinde mult mai bine să ştie că talentul nu e totul. Că o carieră în fotbal nu înseamnă 10 la sută inspiraţie şi nouăzeci la sută şansă.
E “produs sută la sută Dinamo”, l-au etichetat pe tînărul fundaş şefii din Groapă. Corect, dar e şi un produs pe bază de forţe proprii, “sută la sută Ã…Ştefan Radu”.
Colonia
Alin Buzărin
Å¢ările bogate şi-au făcut colonii peste mări şi ţări ca să le ia diamantele, sclavii, bananele, viciile (dacă nu plecau corăbiile lui Columb să aducă iarba dracului, nu se mai fuma în Europa şi nu mai aveau globalizaţii de peste secole ce să interzică). În schimb, coloniştii îi momeau pe băştinaşi cu diverse nimicuri pe care terminologia ulterioară avea să le numească gablonzuri. Bile de sticlă colorată, mărgele din fier şi ale prostii cu care indigenii îşi împodobeau nasurile şi aşa suprasolicitate de diverse podoabe din os de jivină colegă în ecosistem.
Colonistul e Dinamo, iar colonia devine, pe zi ce trece, Timişoara. Ceaiul din India, perla coroanei, a fost Torje. Masour a ieşit din rînd şi n-a vrut să plece pe plantaţie. Urmează vînzarea lui Ganea, Alexa, Luchin, Scutaru, Latovlevici, Cînu. Cel puţin aşa se aude. Destinaţia e aceeaşi, Dinamo, dispusă, parcă, să cumpere nu numai lobul frontal, adică fruncea Banatului, ci şi ceilalţi lobi ai cutiei craniene: parietal, occipital, temporal.
În asemenea cazuri, problema nu e a celui care cumpără, ci a celui care vinde. A intrat Iancu la ananghie? Nu mai are bani? Sau sînt alte probleme? Dosare? Simple speculaţii, jurnalişti răi de gură, care nu sînt în stare să pătrundă adîncimile insondabile ale dramei investitorului de cursă lungă. Dacă Sergiu Nicolaescu ar fi făcut filmele tinereţii acum, la senectute, sigur s-ar fi aplecat şi asupra dramei investitorului. Închipuiţi-vă un investitor mergînd cu Dacia prin ploaie, de pe fruntea lui scurgîndu-se, ca de pe frunţile fruntaşilor din producţie ai anilor ‘70, broboane de sudoare, iar în fundal auzindu-se un aranjament sonor semnat de Ileana Popovici!
Aiureli! Aici nu e film, ci realitate! Tot realitate va fi dacă veţi ctiă că peste nu multă vreme se va discuta de vînzarea Balconului Operei, a Catedralei, a pieţei Maria, a tramvaiului 1 negru care mergea (nu ştiu dacă mai merge) de la gară în centru. Se mai pot vinde la Dinamo: amintirea lui Pavel Chinezul, zidurile vechi pe sub care te duci în Circumvalaţiunii (V. Turcu ar întrebuinţa eficient cărămizile seculare), copacii de la Pădurea Verde, străzile vechi din Fratelia, Freidorf sau Iosefin, unde Petschowski a învăţat să joace fotbal.
Coloniştii din Capitală îşi freacă mîinile. Iar băştinaşilor, celor 40.000 care vin la fiecare meci în tribune, nu le rămîne să constate decît că au o căpetenie care le reprezintă excelent interesele. Cum să fie rău, cînd vine George Blay la schimb? Citind istoria coloniilor, vor afla că pe vremuri Dinamo proceda la fel. Cînd nu mai avea nevoie de Glonţ, Movilă, Dragnea sau care-or mai fi fost, îi făcea pachet şi-i trimitea la Victoria sau la Moreni. Dar acele echipe, spre deosebire de Timişoara, n-aveau nici personalitate, nici suporteri.
