(ProSport)
Iulian ANGHEL
Povestea lui Bogdan Lobonţ la echipa naţională a început acum zece ani, când Victor Piţurcă a preluat prima reprezentativă, după CM din Franţa.
Îţi aminteşti debutul?
Bineînţeles. Un meci cu Liechenstein, pe Ghencea. Fusesem convocat şi la acţiunea precedentă, în Norvegia, când a debutat nea Piţi, dar nu am jucat atunci. Nici cu Liechenstein nu mă aşteptam să intru, dar prin minutul 70 am fost trimis la încălzire. Când am intrat pe gazon, aveam emoţii. N-am avut nicio fază de apărat, dar am atins mingea de câteva ori.
Primul meci ca titular când a fost?
În 1999, cu Azerbaidjan, în deplasare. S-a accidentat Stelică şi am intrat eu. Atunci chiar am avut emoţii mari. Mi-era frică să nu greşesc, să ne bată ăia şi să ne facem de râs. Dar a ieşit bine şi am învins cu 1-0. Apoi a venit meciul cu Ungaria de la Bucureşti, când a revenit Hagi la naţională. A fost primul meu meci jucat alături de Hagi.
Ã…Şi?
Mă uitam la el ca la un zeu. Aş fi fost în stare să îi fac patul în cantonament. El stătea în cameră cu Chivu. Å¢in minte că l-am întrebat pe Cristi cum doarme Hagi noaptea.
Cum te-ai simţit lângă cei din „Generaţia de Aur“
Onorat. Eu am fost un copil modest şi nu visam niciodată că o să ajung la naţională. Când eram la Hunedoara, nea Marin Ioniţă îmi spunea mereu: „Eu nu te antrenez pentru Corvinul, te antrenez să ajungi la o echipă din Bucureşti, apoi la una de afară şi la echipa naţională”. Nu credeam o iotă din ce zicea el. Mă gândeam că vrea să mă încurajeze.
Ã…Şi când ai ajuns la Bucureşti?
Eram cel mai fericit. Înainte de primul cantonament am văzut pe o foaie lista celor care vor face deplasarea. Lângă mine era trecut Rică Răducanu, ca antrenor de portari. Am sunat imediat acasă: „Mamă, mamă, ştii cine mă antrenează? Rică Răducanu!“.
La naţională ai cărat vreodată genţi sau ai curăţat ghete?
Da. Pe ale mele. Nu m-a pus nimeni niciodată să fac aşa ceva, dar dacă mi-ar fi cerut vreodată Hagi, Popescu, Petrescu, Stelea sau mai ştiu eu cine, aş fi făcut asta.
Când ai început să fii o ameninţare pentru Stelea?
Constant la naţională am început să apăr prin 2003, însă mai sigur pe mine am devenit în 2000, când am plecat la Ajax. Din păcate, la început nu prea apăram la Amsterdam. A contat mult pentru mine faptul că, deşi nu jucam la Ajax, eram chemat constant la naţională, unde jupân era însă Stelică. Dar am prins şi eu destule meciuri în acea perioadă.
Prima dezamăgire majoră?
Ratarea calificării în barajul cu Slovenia. Eu am apărat în retur. Era Hagi antrenor. Am avut ocazii multe, multe, iar ei au marcat nişte goluri norocoase. Am fost distrus după meci. Eram ca un om bolnav. Ulterior, mi-am dat seama că şi înfrângerile fac parte din fotbal. Important e să treci peste ele. Dar amărăciunea a rămas. La CM din 2002 am văzut doar vreo trei meciuri şi finala. Pur şi simplu nu mă puteam uita la televizor.
Care e diferenţa dintre „Generaţia de Aur“ şi generaţia voastră?
Eu nu am fost în „Generaţia de Aur“. Am avut norocul să prind câteva meciuri cu nişte jucători la care mă uitam ca la nişte icoane. Geneaţia mea e una care a ajuns la maturitate şi, după experienţa de la Euro, trebuie să crească. Avem potenţial şi vom fi mai buni. Depinde numai de noi, nu de nea Piţi sau de altcineva. Ce să ne facă nea Piţi? Să intre el, să dea gol şi să apere în locul meu?
Se spune că generaţia actuală e mai arogantă?
Nu e adevărat. Nu există găşti, oricine vine e bine primit. Mi-aduc aminte de un episod de acum câţiva ani. Fusese convocat Vasile Jula, care a fost la CFR. Mutu nu îl ştia. A venit la Mogoşoaia şi când l-a văzut, Adi i-a spus „Să trăiţi!”.
Care e punctul tău forte?
Nu ştiu. Aş vrea să fie toate. Un avantaj e însă fatul că lovesc bine mingea cu piciorul. Mi se trage de la faptul că jucam non-stop fotbal tenis. Ã…Şi apoi, de la Ajax, când am fost accidentat la umeri. Mă pregăteam numai lovind mingea cu picioarele.
Degajările de unde le-ai învăţat?
De la televizor. Mă uitam la meciurile din America de Sud, unde portarii degajează fantastic. Bine, prima dată mi-a povestit Gabi Boldici, prin 1997-1998, de felul în care îi învăţa Alexanco pe portarii Craiovei să lovească mingea. Apoi am exersat, am exersat şi a început să îmi iasă.
Ai şi tu nebuniile tale?
Într-un timp îmi plăcea să ies cu mingea la picior. L-am înnebunit pe Iordănescu odată. Jucam cu Polonia, am prins mingea la un corner şi, după ce m-am uitat în jur, am văzut că erau vreo opt polonezi la mine în careu. Am luat-o la fugă cu mingea spre poarta lor. Nea Puiu, după mine pe pistă. Trecusem de mijlocul terenului şi am vrut să îi dau pasă lui Mutu, dar am trimis afară. Să vezi apoi sprint spre poarta mea.
Ce trebuie să aibă un portar?
Psihic foarte bun. Portarul nu oboseşte fizic, ci psihic.
Cât de important e să aperi prima minge grea?
Pentru mine e important să le apăr pe toate. Nu cred în chestia cu prima minge, care îţi dă încredere.
Mai ai emoţii la meciuri?
Da. La fiecare meci am emoţii. Dacă nu ai emoţii, nu eşti concentrat. Să nu se înţeleagă greşit, am emoţii, nu mi-e frică. Frică nu îmi e nici dacă jucăm mâine cu Brazilia.
Cum e Bogdan Lobonţ faţă de acum zece ani?
Mai matur şi cu mai multă minte. Lucrez mai mult la antrenamente şi am mai multă responsabilitate.
Te-a durut când nu ai fost convocat la naţională?
În zece ani, o singură dată s-a întâmplat să fiu sănătos şi să nu fiu convocat. În 2006, cu Belarus. Nea Piţi nu m-a luat, pentru că nu apăram la Fiorentina. Mi-a explicat decizia lui şi recunosc că atunci nu am fost de acord cu ea. Ulterior, mi-am dat seama că a fost o hotărâre corectă. M-am simţit ciudat, mai ales că înainte şi după meci am fost la vestiar, la băieţi. Atunci am spus că trebuie să fac orice ca să revin la naţională. A fost un factor important în revenirea mea la Dinamo.
Care e coechipierul pe care l-ai vrea mereu lângă tine?
Chivu. Cristi îmi dă o siguranţă aparte. Mă simt mult mai puternic cu el.
Cine ţi-a creat cele mai multe probleme?
Ã…Şevcenko. Pe unde mă prindea, mă taxa.
Dacă mâine te-ai apuca iar de fotbal, ce post ai alege?
Portar. Eu toată viaţa mi-am dorit să fiu portar. Când eram mic furam mănuşile de piele ale părinţilor şi mă duceam să apăr pe afară. De multe ori îl chemam pe tata să îmi tragă la un gard de plasă, pe care îl socoteam poartă. Poarta e viaţa mea. Mi-ar plăcea să apăr şi la handbal, şi la hochei, şi la polo.
Unde te vezi peste zece ani?
Nu am viziuni din astea. Sănătos să fiu. O să apăr cât pot, sper eu încă cinci-şase-şapte ani la nivel înalt. Abia acum sunt un portar copt, la 30 de ani.
Unde ai vrea să îţi închei cariera?
Nu m-am gândit. Aş vrea să joc un an în Argentina. La Boca Juniors. Mi se pare o atmosferă extraordinară acolo. E însă doar un vis.
Ce portari români îţi mai plac?
Coman şi Popa. Apoi Tătăruşanu, Vlas, Brăneţ, Mincă. Din păcate, în prima ligă avem mai mulţi străini decât români.
Fiul tău, Andrei, va juca fotbal?
E mic acum. Are cinci ani şi jumătate, tentaţiile sunt multe. Mie nu mi-au plăcut Miaunel şi Bălănel şi am ales mingea. Acum bătălia e mare. Spiderman, Jetix, Playstation, Disneyland. E greu ca fotbalul să bată toate astea, dar eu sper să mă înşel.
