"Nemuritoarea nerusinare"

(Gandul)

Cristian Tudor POPESCU

„Este un rezultat ruşinos? Nu, pentru că România nu este o echipă imbatabilă, se întâmplă şi la case mai mari”.

Răspunsul acesta aparţine selecţionerului naţionalei de fotbal a României, Victor Piţurcă. Dacă aş fi fost în locul reporterului, l-aş mai fi întrebat pe dl. Piţurcă dacă vreodată în viaţă i-a fost ruşine, fără să mai aştept răspunsul.

Spre deosebire de ură sau iubire, care nu se învaţă, se trăiesc, ruşinea este un sentiment indus social. Când imensa majoritate a oamenilor din jurul tău nu obişnuiesc să-şi facă nevoile pe stradă, e posibil să-ţi fie ruşine s-o faci tu. Când un bătrân amărât te întreabă cât e ceasul, dacă trăieşti într-o lume cât de cât civilizată, îţi va fi ruşine să-i răspunzi: „La ce-ţi mai trebuie ceas, nu te-a găsit moartea p-acasă?” Dacă nu, nu.

Dl. Piţurcă, ca, de altfel, şi jucătorii săi, habar n-are ce e aceea ruşine. El n-a fost întrebat de reporter dacă România e batabilă sau nu. N-a fost întrebat dacă au mai suferit înfrângeri ca aceasta şi echipe mai mari ca a noastră. A răspunde la alte întrebări decât cea care ţi se pune e şi aceasta o formă de neruşinare.

Dl. Piţurcă a fost întrebat dacă prestaţia de funcţionari scoşi cu sila de partid la activităţi sportive a indivizilor bal-mascaţi în tricolor pe care îi conduce nu cumva constituie o bătaie de joc la adresa tuturor oamenilor din ţara asta care înţeleg să muncească cinstit şi competent, cu dăruire pentru profesie şi sentimentul răspunderii. Ca jurnalist, mă uit rar la meciurile echipelor româneşti, numai din obligaţie profesională. Personal, consider că fotbalul nostru, sau, mai exact, al lor, este urât, lipsit de nobleţe, de etică şi cultură sportivă, fiind practicat şi înconjurat de inşi primitivi, lacomi şi nesimţiţi, care primesc mult prea mulţi bani şi mult prea multă atenţie în raport cu ce fac. Dar există destui suporteri care suferă sincer în faţa unei înfrângeri ca aceasta, în faţa Lituaniei, pe teren propriu, cu 3-0 şi, mai ales, în faţa unui meci pierdut de la vestiare. Sunt printre ei români care, în meseria lor, n-ar lăsa o problemă nerezolvată decât după ce au făcut tot ce le-a stat în putinţă, după ce şi-au spart creierii zile şi nopţi din mândrie profesională, aşezată înaintea banilor. Cum vor fi privit ei gaşca de figuranţi smulsă cu cruzime de la o tablă de o mie de euro linia, trei mii marţul, ca să taie iarbă la câini pe stadionul din Cluj? Cred că le e ruşine de ruşinea, sau, mai degrabă, de neruşinarea lor.

Cum spuneam, ruşinea este un sentiment indus de atmosfera din jur. Ea presupune o tulburare interioară, recunoaşterea răului şi asumarea ispăşirii, fără de care nu-ţi mai poţi găsi liniştea. N-am zărit aşa ceva pe faţa nici unuia dintre cei implicaţi în înfrângerea de sâmbătă seara. N-am citit în ochii nimănui „Îmi vine să intru în pământ”. Articolele dure de azi vor fi considerate „răutăcisme” ale jigodiilor din presă care nu ştiu ce înseamnă să dai cu piciorul într-o minge. Ce s-a întâmplat? Ei, s-a greşit. Cine plăteşte? Noi, nu.

Dar e de mirare aşa ceva, azi, în România? Într-o ţară în care, în aproape două decenii de viaţă publică liberă, nimeni n-a fost judecat pentru ce-a furat, nimeni n-a plătit pentru ce-a făptuit, toţi te prostesc în faţă şi se jură că nu sunt vinovaţi de nimic, mai poate fi vorba de pasărea exotică şi firavă a ruşinii?

În popoarele mari ale acestei lumi, ruşinea putea să ducă la sinucidere. Pe la noi, tupeul te face aproape nemuritor.