Acasă Revista presei Promisiuni deşarte

Promisiuni deşarte

118
0

(articole preluate din Gazeta Sporturilor)

Ovidiu Ioanitoaia

Aparent, situaţia e simplă. Deşi sub contract cu Dinamo pînă în 2008, Claudiu Niculescu a părăsit cantonamentul în dimineaţa meciului cu Beitar Ierusalim şi, ca atare, riscă să fie sancţionat. În realitate însă, privind gestul lui şi omeneşte, nu doar regulamentar, lucrurile se complică. Pentru că Dinamo i-a promis atacantului de 30 de ani, drept recompensă pentru serviciile aduse din 2001 încoace, că-l va lăsa să se transfere dacă va apărea o ofertă convenabilă ambelor părţi, jucătorului şi clubului. După ce a respins propunerile făcute de Young Boys Berna şi, în această vară, de Heerenveen, considerîndu-le necorespunzătoare, unii dintre oficialii din Ştefan cel Mare s-au angajat solemn faţă de Niculescu că-i vor da drumul contra sumei de 700.000 de euro. Vino cu banii şi eşti liber!, i s-a transmis. Cum ştiţi, Poli Timişoara s-a declarat dispusă să achite suma respectivă sau să-l cedeze pe senegalezul Mansour şi să suporte o diferenţă, numai că Dinamo şi-a încălcat cuvîntul. I s-a explicat jucătorului, căruia Poli i-ar fi plătit un salariu aproape dublu, de la 100.000 de dolari anual la 180.000, că trebuie să stea pe loc măcar pînă la iarnă deoarece echipa are nevoie de el ca de aer. Asigurarea s-a dovedit însă falsă întrucît Rednic l-a trecut pe fostul golgeter, autor a 92 de goluri pentru “cîini” în 154 de partide, pe banca de rezerve. Cînd a aflat că, deşi adusese victoria în partida de campionat cu Pandurii, nu va fi titular contra lui Beitar, Niculescu a plecat de la Săftica. Au urmat, inclusiv în Gazeta de ieri, acuze la adresa lui, ba şi jigniri, acţionarii dinamovişti imputîndu-i “lipsa de caracter” şi ameninţîndu-l cu “suspendarea pe termen nelimitat”.

Să fie limpede, nu aprob atitudinea lui Niculescu. Avea datoria să respecte contractul. Totodată însă, sînt obligat să observ, asemenea tuturor celorlalţi, că s-a ajuns la această criză din pricina faptului că Dinamo n-a renunţat la obiceiul de a spune una şi a fuma alta. Am socotit că, rămaşi mai puţini, acţionarii vor vorbi una şi aceeaşi limbă. Iată însă că nu-i aşa. Lipsa de unitate continuă să guverneze în Ştefan cel Mare, unde conducătorii ajung greu, ori chiar niciodată, la un punct de vedere comun. În consecinţă, îngăduiţi-mi să afirm că Niculescu, prins la mijloc între interese şi simpatii divergente, e mai degrabă victimă decît vinovat.

Capra cu trei dinamovişti