Acasă Revista presei De-aş fi Cristi Borcea!

De-aş fi Cristi Borcea!

125
0

(articole preluate din Gazeta Sporturilor)

Andrei Niculescu

Mă tot gîndesc de cîteva zile ce-aş face eu dacă aş fi Cristi Borcea. Şi dacă zilnic aş fi subiect de caterincă pentru Gigi Becali şi pentru toată suflarea stelistă. O paranteză. Cristi Borcea nu face parte din categoria ipocriţilor care spun pe faţă că susţin pe Steaua, iar în spate ţin degetele încrucişate la fiecare şut al lui Dică. Borcea e sincer. Nu suportă Steaua, o recunoaşte cinstit şi n-ar trebui blamat pentru asta. Paranteză închisă.

Pe de altă parte, Cristi Borcea e un tip care, se pare, rezistă bine la glume. Eu, în locul lui, m-aş duce la prima oglindă din casă şi m-aş întreba: “Moşule, ce-am realizat eu cu echipa asta în ultimii ani?”. O grămadă de titluri pe plan intern şi o grămadă de bani din transferuri externe. E suficient? Poate pentru unii, da. Pentru mine, dacă aş fi Cristi Borcea, nu. M-aş întreba: “Băi frate, dar cum dracu’ a reuşit Gigi ăsta?” Pentru că, da, Gigi Becali a reuşit. El e omul, orice s-ar spune, care a schimbat faţa fotbalului românesc prin tot ceea ce a făcut la Steaua. Şi mi-aş propune: “Ia să fac, măi nene, şi eu ca Gigi”.

Nu e nici o ruşine să urmezi modelul altora, dacă e unul de succes.

Acum ar urma întrebările. Mi le-aş pune în drum spre stadion. “Oare ştiu?” “De ce nu?”, mi-aş răspunde. Nu-i mare filozofie. Totul pleacă de la strategie, de la păstrarea jucătorilor, de la desfiinţarea Tarabei Dinamo. “OK, dar oare pot?” E vorba de bani. “Poate n-am banii lui Gigi, dar am asociaţi, nu?” Şi, în sfîrşit, ultima, înainte să cobor din maşină. “Oare, vreau?”

Eu, dacă aş fi Cristi Borcea, aş vrea. Din păcate, nu sînt.

Adio neputinţă!

Cristian Geambaşu

Steaua calificată în Champions League. Rapid în UEFA. Dinamo s-a găsit în situaţia ingrată a celui care intră ultimul în examen, după ce colegii ieşiseră fericiţi, fluturînd nota de trecere. Atunci ai toate şansele să te faci de rîs, cînd toate biletele uşoare au ieşit, iar tu ai rămas singur cu profesorul care îşi rezervă şi el o plăcere sadică să pice pe cineva.

Golul primit repede, după un debut firav şi crispat, părea să contureze tabloul eşecului. În ciuda unor antecedente aproape comice, Dinamo nu are totuşi vocaţie de eternă perdantă. Moţi şi Radu Ştefan s-au scuturat, Rednic s-a încruntat, Claudiu Niculescu şi-a adus aminte că la fotbal se şi aleargă. Din acel moment, au ieşit la lumină traseele lucrate la antrenament, deliciile tehnice ale lui Dănciulescu, hotărîrea stahanovistă a lui Ganea. Meciul n-a fost o nebunie, dar ce mai contează? Cu mici retuşuri şi experienţa care se acumulează din mers, băieţii lui Rednic pot merge înainte fără spaima continuă, cuibărită de o vreme şi în mintea suporterilor, că se vor face de rîs. Ei, singurii.