(articole preluate din Gazeta Sporturilor)
Maria Andrieş
Comandantul se întoarce la Dinamo. Asta e o ştire pentru cei care-au crezut că a plecat vreodată de-acolo. De fapt, n-a fost decît o altă misiune sub acoperire.
Cum s-a retras Neţoiu din gros-plan, cum a început echipei să-i meargă bine. Poate e doar coincidenţă, dar chiar aşa s-a întîmplat. Titularizările nu s-au mai făcut la ordin, “petardele” n-au mai explodat pe teren cînd ţi-era lumea mai dragă, iar antrenorii n-au mai defilat resemnaţi prin faţa băncii tehnice. Coincidenţă sau consecinţă, absenţa lui Neţoiu a însemnat linişte şi rezultate.
Atracţia faţă de Dinamo e puternică, mai ales cînd ai purtat trese. Şi nostalgia şefilor lui Dinamo după Neţoiu e şi mai mare. O nostalgie de prost-gust, dar durabilă. Comandantul nu e sigur dacă se întoarce sau nu. Însă Badea, Borcea şi ceilalţi tovarăşi de năzdrăvănii trag de el să se întoarcă. Dacă bătrînul xerox fermecat ar mai funcţiona, şefii lui Dinamo l-ar chema şi pe el înapoi. Dacă ar putea să-şi transfere din pix în conturi cîteva milioane, ce bine ar fi!
Demonii nu pleacă şi revin, demonii bîntuie. Iar şefii lui Dinamo îi invocă în ajutor. Nu Neţoiu e pericolul, ci ceea ce reactivează prezenţa lui. Reflexul blatului, nu al muncii cinstite, promovarea aranjamentului, nu a talentului, lucrătura pe ascuns, nu dezbaterea la vedere. Strîmbe 24 h/7, cuţite înfipte elegant în spate, dezinformări pe bune şi informări false, normal.
Neţoiu planează pofticios deasupra acestui fotbal atît de mic şi nerecunoscător. Va ateriza în Ştefan cel Mare la iarnă sau mai tîrziu. Sau niciodată. Prea puţin contează istoria asta cu “Uite Comandantul, nu e Comandantul, dar Comandantul e peste tot”. Frapantă e pasiunea pentru trecut a şefilor alb-roşii. Incapacitatea lor de a gîndi în viitor, de a se comporta ca nişte invesitori, nu ca nişte profitori care tînjesc după vechile ciubucuri din transferuri. “Păi, văd că n-aveţi decît strategii pentru trecut”, l-a certat Florin Călinescu pe Borcea, în plin talk-show. La care bietul Shakira n-a putut decît să danseze răspunsul, bîţîindu-se mirat în fotoliu.
Pentru că da, aşa e, şefii lui Dinamo nu văd în perspectivă decît propriile afaceri. Pentru că se încăpăţînează să rămînă oameni vechi, ataşaţi de vechile practici ale fotbalului cooperatist. Cînd e vorba de oameni noi în club, coincidenţă sau premeditare, tot la “foşti” le zboară gîndul. La vremuri noi, tot Neţoi.
De regulă nu e bine
Alin Buzărin
Emoţionant talentul FRF de a nu descîlci lucrurile care merg rău şi de a le strica pe cele care merg bine. Ultima ciudăţenie emisă de la Casa Fotbalului a fost aceea ca meciurile de Cupă să se dispute încă din prima fază “de regulă” pe terenuri neutre, în loc să se joace, prin paragraf de regulament, acasă la cei mai slabi.
Vreme de peste 20 de ani, oamenii din Băiuţ, Medgidia, Cugir şi alte localităţi din afara traseului fotbalului important s-au bucurat să primească echipe precum Steaua sau Dinamo. Acum, prin regulament, nu mai e cu putinţă, fiindcă dacă au acel “de regulă” la dispoziţie, cluburile importante vor face tot posibilul să evite deplasările obositoare. La ce bun să-ţi consumi energiile pentru Tel Aviv şi Atena bătînd drumul pînă la Vîlcea?
Ce mai înseamnă acest “de regulă”? Că Steaua, Dinamo şi Rapid pot negocia (de fapt au şi făcut-o!) cu adversarele lor mult mai slab cotate şi pot disputa pe teren propriu meciurile. Sau că, de pildă, Oţelul şi Corvinul, în loc să umple stadionul din Hunedoara aşa cum n-a mai fost el de pe vremea lui Lucescu, se refugiază pe teren neutru, la Tîrgovişte, în deplin anonimat, în faţa unor tribune goale.
Sponsorul dă banii şi Federaţia îşi freacă mîinile. Cei în mîinile cărora se află regulamentul fac tot posibilul nu să aducă spectatori pe stadioane, ci să-i gonească!
Fenomenul Cottbus
Cristian Geambaşu
Dana Grigorcea a călătorit 120 de kilometri, de la Berlin la Cottbus. I-au fost de ajuns pentru a descoperi doi români atipici. Vlad Munteanu şi Sergiu Radu joacă meci de meci pe stadionul Prietenia, la formaţia Energie. Arenă botezată comunist, nume de formaţie care aminteşte de victorioasa electrificare, club fără blazon greu. Salarii decente, 250.000 pe sezon, asta apropo de dezmăţul WayneRoonneyst. Vlad şi Sergiu au devenit vedetele echipei locale, căpătînd respectul colegilor. Nişte ausslanderi, pe deasupra veniţi şi din România, au cîştigat încrederea şi admiraţia localnicilor. Au fost adoptaţi de comunitate şi se simt integraţi în ea. Asta reprezintă o performanţă importantă într-un orăşel din fosta Germanie de Est renumit tocmai pentru violenţa xenofobă a bandelor de skinheads.
Cottbus şi Energie sînt oraşul şi echipa perfecte pentru fotbalistul hotărît să-şi recupereze cariera. Cu cît există mai puţine tentaţii mondene, apare tentaţia să-ţi faci temeinic meseria. Cel puţin în cazul lui Vlăduţ, teoria se aplică perfect. Băiatul a plecat la timp din România, înainte de Marea Ratare. După un debut promiţător la Bacău, urmase un stagiu aproximativ la Dinamo, început teribilist şi continuat într-o mediocritate spartă uneori de goluri decisive. De la dedicaţiile uşor agramate şi puţin obscene destinate amorurilor de-o vară – “Tragemi-o!” -, inscripţionate pe maioul de sub tricoul de joc, la plimbările de 25 de kilometri cu bicicleta prin împrejurimile Cottbusului se întinde povestea unui băiat care a reuşit să evadeze din fumul de mititei de la Doi Cocoşi, din aburii de alcool de la Bamboo, din alcovurile diavoliţelor cu chip de îngeri.
E posibil ca Vlad Munteanu să nu cîştige titlul de golgeter în Bundesliga. Vor veni şi zile mai proaste. Şi pentru el, şi pentru Sergiu Radu. Apoi vor juca iar bine. Şi tot aşa. Cît timp cît vor respecta regulile, cît nu-şi vor mai lăsa telefoanele mobile deschise în vestiar ori mingiile aruncate pe terenul de antrenament, cît timp vor continua să-şi petreacă sfîrşitul de săptămînă împreună cu prietenele, la grădina zoologică sau în vreo staţiune balneo-climaterică pentru persoane de vîrsta a treia, nimic rău nu li se poate întîmpla. Pe golanii tunşi la chelie nu-i va interesa că au doi români în echipă, iar suporterii vor descoperi tocmai faptul că România nu livrează doar infractori şi pegră. Discret, ritmic şi mai ales gratis, Vlad şi Sergiu aduc mai multe servicii ţării decît regimente de ambasadori şi consuli.
P.S. Acest articol nu îi este adresat lui Victor Piţurcă. Orice asemănare cu o pledoarie pentru selecţionarea vreunuia dintre cei doi este o pură şi regretabilă întîmplare.






































