(articole preluate din Gazeta Sporturilor)
Adrian Georgescu
Cînd am ajuns aici? De cînd au început să le spună bănăţenii muntenilor “mitici spurcaţi”? Iar invers, “provinciali frustraţi”? De cînd bărbaţii au început să trimită o femeie care scrie despre fotbal – în cel mai fericit caz – la cratiţă? Nu credeţi? Intraţi pe blogurile gsp.
Nu mai există o Românie, ci 23 de milioane de fărîme, strîns unite unele împotriva celorlalte. Închegate prin ură. Nu mai avem prieteni, doar duşmani ai duşmanilor. E România stelistă, cea dinamovistă, cea rapidistă. România lui Băsescu, care luptă împotriva celei a lui Tăriceanu (pe cea a lui Varujan n-o mai socotim, pentru ca lucrurile s-ar complica foarte tare). România care lucrează pentru Sârbu, respectiv Vântu, respectiv Voiculescu, respectiv Patriciu.
Sîntem mai mult decît mioritici. În baladă, al treilea şi-o fură, dar măcar doi se înţeleg. Ori, mai degrabă, balada e neterminată. Nu aveţi senzaţia că, imediat după apus, baciul ungurean şi cu cel vrîncean îşi ard cîte-o bîtă-n cap?
Da, ne-am depăşit vechile simboluri. Dacă s-ar face azi un sondaj, Piţurcă ar fi mai antipatizat ca Dracula. Mai multe oi ar vrăji fluierul baciului piperean decît naiul lui Zamfir. Şi dacă în loc să dezgropăm moaştele naţiunii la “Mari români” am organiza “Români detestaţi”, puneţi pariu că toţi cei 100 ar fi în viaţă?
Avertisment în alb-roşu
Cristian Geambaşu
Marşul forţat al lui Dinamo continuă. Cu stîngul pe tobă, cu dreptul înfipt în gazon. Pasele merg unse, oamenii din teren se simt fără să se caute din priviri, golurile vin ca o prelungire a stării de graţie. Rednic a gîndit o formulă de bază unde mînji ca Ropotan sau Predescu (de ce exilul la echipa a doua?) îşi găsesc tot mai greu locul. A trecut timpul experimentelor, cuvîntul-cheie acum este “stabilitate”. Alb-roşiii sînt înconjuraţi de simpatie, iar unde nu e simpatie descifrezi respect. Sau măcar declaraţii politicoase şi prudente. Presa aplaudă la rîndu-i această demonstraţie de forţă, descoperind cîteodată virtuţi pe care Claudiu, Danciu sau Ganezul nici nu bănuiau că le-ar poseda.
Totuşi. Cu riscul de a fi nepopulari, unele lucruri trebuie spuse. Meciurile cu adevărat importante de-abia acum vin. Vom putea măsura dimensiunea reală a acestui fenomen doar comparîndu-ne cu alţii. După Beşiktaş, Bruges, Leverkusen şi Tottenham, nişte trupe nici prea prea, nici foarte foarte, dar europene, vom şti dacă am admirat o variantă a succesului cu arie de acoperire naţională sau internaţională. După experienţele numite Lyon şi Real e indicat să ne repliem. Deşi greu, leul nu a ajuns la paritate cu euro.
Da, Dinamo sub domnia tot mai personalizată a lui Mircea al II-lea şi-a descoperit bucuria de a juca fotbal, de a cîştiga şi de a-şi bucura publicul. Curg pasele, desluşeşti trasee, anticipezi poziţii viitoare, numai că ritmul suferă. Dennis, Cristea şi Cătălin Munteanu combină frumos, dar de multe ori o fac cam la viteza cu care o făcea pe timpuri Radu Nunweiller. Nici fizic Dinamo nu pare încă pregătită pentru ciocnirile cu băieţii aceia mai mult sau mai puţin blonzi din Bundesliga ori Premiership. Cîţi dintre titularii lui Dinamo, cu excepţia lui Pulhac, Blay şi Mărgăritescu, participă minut cu minut la ambele faze ale unui meci?
Iar dacă în mintea unor acţionari care au descoperit fotbalul după apariţia Internetului toate astea pot fi compensate prin clişee precum talent nativ, inteligenţă specifică sau tehnicitate superioară, e pericol mare. E acela pe care îl trăiesc mii de români cu facultate, oameni cu doxă care pleacă în Occident ca să constate sideraţi de cît puţine ştiu după ce au irosit ani şi ani pregătindu-se să se priceapă la toate. Beşiktaş, Bruges, Leverkusen şi Tottenham nu dau ora exactă a fotbalului pe continent, problema este să nu o dăm noi înapoi!
Dinamo, un sfert de explicaţie
Cătălin Tolontan
De ce un sfert ? Pentru că startul furios al dinamoviştilor nu poate fi desluşit dintr-o dată. Nu e un junk food. Iei, prăjeşti, amesteci şi haleşti. Sînt multe ingrediente care dospesc acolo, multe condimente care-şi amestecă efectul pînă cînd îţi e greu să distingi aroma fiecăreia.
Un lucru e clar. Dinamo nu s-a speriat de diversitate. Arată, într-un fel, ca un Turn Babel, dar unul al valorilor. De la insulele de lava Radu Ştefan şi Moţi la deja confirmarea Mărgăritescu. De la impulsivul Ganea la aparent placidul Niculescu, care are ceva din lentoarea lui Aramis al lui Dumas, responsabil cu eleganţa în clubul muşchetarilor.
Peste toţi păstoreşte Rednic, un maestru al compromisurilor care ajung să nu compromită ideea de echipă. E nevoie de pricepere şi de un exerciţiu stoic al comunicării ca să ţii în mînă o trupă de talente. Poate că acesta este cuvîntul cheie! Talent. Dinamo a strîns capacităţi fotbalistice, probate însă şi exersate, nu doar declarate, aşa cum a făcut un alt colecţionar al campionatului, Timişoara.
Altădată repede risipitoare de talent nevinovat la export, conducerea din Ştefan cel Mare a mizat pînă la capăt în valoarea individuală a jucatorilor. În acest moment, “cîinii” sînt echipa cu cel mai mare potenţial creativ în toate compartimentele. Au cei mai mulţi jucători care pot rezolva fazele prin propria valoare.
Sigur că verificările se fac în Europa. În această săptămînă. Aici MM Stoica avea dreptate. Examenul abia începe, într-un anume sens. Şi el găseşte pe Dinamo în cea mai bună formă psihică de la Lucescu încoace.






































