(articole preluate din Gazeta Sporturilor)
Andrei Vochin
Într-un timp-record, Mircea Rednic a construit în Ştefan cel Mare trei piloni ai performanţei: echipă, rezultate, credibilitate. Cînd am scris, pe 21 august, un material de analiză a debutului de sezon al “cîinilor”, cu titlul “Linişte, Dinamo joacă!”, replicile cititorilor n-au fost blînde cu mine. Baleind de la “eşti dus cu pluta!” şi “te-ai cam aruncat!” la “corecte afirmaţiile, dar premature”, ele exprimau mai degrabă neîncredea în viitorul unui parcurs pe care-l elogiam după doar cîteva etape. Ceea ce sesizasem la sfîrştiul lui Dinamo – Poli 3-1 avea să mi se confirme în timp. Astăzi, pe 3 fronturi de luptă, Cupa UEFA, campionat şi Cupa Timişoreana, “cîinii” au cifre uluitoare: 20 de victorii, nici o înfrîngere, lider cu 12 puncte avans, calificare şi debut cu victorie în grupele UEFA. Adică şi-au format o echipă, au făcut rezultate şi au credibilitate, de vreme ce acestea din urmă se prelungesc superb din Liga 1 în teritoriul european.
1. CURĂŢENIE. Cu asta şi-a început Mircea Rednic munca în Ştefan cel Mare. A eliminat suspiciunile, lăsînd uşa deschisă pentru plecările jucătorilor prea legaţi de foştii conducători, a păstrat ce era valoros şi loial clubului şi a adus piese în care el a avut încredere, chiar dacă păreau culese de pe internet. Cu Moss s-a păcălit, cu Ze Kalanga şi Blay i-a ieşit. Cum şi conducerea l-a lăsat să-şi facă singur echipa, rezultatele n-au întîrziat să apară. Ba s-au înlănţuiut incredibil pentru cantitatea mare de schimbări din vară
2. ORGANIZAREA JOCULUI. Dacă dinspre birouri a primit linişte, Mircea a trebuit să etanşeizeze zgomotul din propriul vestiar. Dacă în apărare şi la linia de mijloc n-a avut mari bătăi de cap, în atac Rednic a trebuit să reziste unei presiuni imense. Trei jucători valoroşi, Niculescu, Dănciulescu, Ganea, trei caractere puternice, dar numai două posturi în echipă, pentru că antrenorul şi-a urmat cu sfinţenie principiul de a avea o echipă sigură, nu doar una ofensivă. Deşi Claudiu a fugit din cantonament înaintea meciului cu Beitar, deşi Ganea şi-a anunţat pelcarea înainte de Beşiktaş, deşi Dănciulescu a mîrîit după derbyul cu Rapid, Rednic a rămas ferm pe poziţie: echipa joacă 4-1-3-2. Asigurată, Dinamo are nu doar cea mai bună apărare din campionat (7 goluri primite), dar şi cel mai bun atac (30 goluri).
3. APORTUL BĂNCII DE REZERVE. Graţie rotaţiei impuse şi respectate de Rednic, Dinamo a devenit o forţă şi prin ajutorul primit de pe bancă. Aproape de fiecare dată, “starul” lăsat pe dinafara primului “11″ a schimbat ceva în soarta meciului. Iar atunci cînd n-au făcut-o ei, a rezolvat cazul Dennis Şerban (cu Steaua).
4. REACŢIE NERVOASĂ. Pentru Dinamo nu toate jocurile au fost drumuri bătătorite din start. Echipa a probat de nenumărate ori că are reacţie nervoasă şi poate face ca scorul să basculeze în favoarea sa. Cu Timişoara şi Rapid (de la 0-1 la 3-1), cu Beitar (de la 0-1, la 1-1), cu Xanthi (de la 0-1 la 4-3) sau cu Farul şi Beşiktaş (cînd a fost egalată la 1, dar a marcat pentru 2-1).
5. ŞANSĂ. Cîrcotaşii pot găsi pete în soare şi traseului Braziliei din ‘70, nu doar celui actual al lui Dinamo. Ei vor invoca norocul din meciurile cu Vasluiul, cu Rapidul, cu Beşiktaş, cînd adversarii “cîinilor” au ratat ocazii imense înainte ca Dinamo să puncteze pentru victorie. “Şansa ţine cu cel puternic. Adică cu mine”, spunea “modestul” Mourinho în anul în care elimina cu Porto pe Manchester în ultimul minut şi apoi cîştiga finala Ligii. Probabil, acelaşi lucru l-a repetat şi marţi, după duelul cu Barca. Valabil şi pentru Dinamo.
PS. Cu siguranţă că seria meciurilor fără înfrîngere se va încheia mai devreme sau mai tîrziu, pentru că nu s-a inventat echipa care să bată pe toată lumea. Pe umerii lui Dinamo apasă oboseala accentuată de partidele tari în regim bisăptămînal, subţirimea lotului în zona defensivă şi a mijlocaşilor centrali, presiunea primului eşec. Indiferent ce se va întîmpla de acum înainte, fenomenul Dinamo, adică formarea, în mai puţin de 4 luni, a unei echipe cu rezultate mîngîiate de credibilitate, e real. Iar marele merit îi aparţine lui Mircea Rednic
Hai să-l decorăm!
Maria Andrieş
După înfrîngerea de la Madrid, peste Bănel Nicoliţă s-a revărsat un sirop gros de lacrimi. Halal naţie de bărbaţi languroşi, dacă nu-şi şterg nasurile unul de umărul altuia nu se simt deplini. Pînă şi Gigi furiosul şi-a muiat discursul ca la o comandă dată de la Bruxelles.
Ce-a făcut Bănel să merite asta? Bănel a dat cu ascuţitul. A dat un autogol cum rar se vede la un asemenea nivel. A dat de pămînt cu munca şi cu moralul echipei sale. A dat de pămînt cu isterica de speranţă, dar a dat aşa bine, încît, o dată în viaţa ei, speranţa n-a murit ultima, ci în minutul 70.
Ce-am făcut noi după ce-a făcut Bănel? În loc să ne rămînă ochii pironiţi pe faza aceea de un farmec sinistru, în loc să înţelegem unde sîntem şi de ce ne-am afundat acolo, ne-am mutat privirile pe Bănel consolat în treacăt de Beckham. Ce frumos, ce poză sublimă! Marele blond cu un pantof stîng l-a bătut pe spate pe un român. Extaz naţional! Iar am confundat dispreţul şi mila occidentalilor cu politeţea.
Ne-am îmbătat cu gestul gentilomului Beckham, aşa cum s-a îmbătat Bănel cu parfumul pielii lui, după cum făcea haz un ziar spaniol. Am refuzat ca întotdeauna să tragem învăţătura aspră a învinşilor. Păi, ce, noi învăţăm din greşeli? Noi ridicăm gafa la rang de virtute şi caterinca la rang de filosofie de viaţă.
Într-un meci de fotbal, oriunde s-ar juca el, nici Mioriţa, nici meşterul Manole, nici Toma Alimoş, nici calul aferent n-au vreun un amestec. Dar noi ne încăpăţînăm să le facem loc în fenomen, ne raportăm la stupida aia de baladă de parcă în plin secol XXI ar mai fi la modă cîntatul din frunză. Să fim serioşi!
Să nu reducem Liga Campionilor la nişte texte cu oi, fie ele clonate sau nu. Să spunem lucrurilor pe nume, ratării – ratare, valorii – valoare. Să lăsăm naibii patetismele impotente şi să măsurăm cu frică şi cutremur distanţa neiertătoare care ne desparte de occidentali, de fotbalul lor, de nivelul lor de trai, de instituţiile lor.
Dar noi nu înţelegm asta. Noi îl înţelegem pe Bănel. Pentru că toţi ne simţim ca el. Nu pentru o singură fază, ci pentru o întreagă istorie. Asta e. Ne plac loserii. Ne plîngem de milă, în loc să ne dăm palme şi să ne ruşinăm pînă şi în somn de neputinţa noastră.
Bănel nu e un om prăbuşit, la capătul puterilor, e un tip sănătos, bine plătit şi în floarea vîrstei. Nu e terminat, nu e rănit, nici măcar zgîriat cît de cît. E doar deprimat. Dar asta nu e mare chestie la noi în ţară. O fi el mare român, dar de ce să-l facem marele deprimat? Cu ce ne-a impresionat, mă rog, în acest sezon?
Românii care s-au strîns pe Bernabeu, românii aceia care au plătit biletul cu euroi smulşi cu trudă din molozul Spaniei, românii aceia s-au întors a doua zi la lucru şi au încercat să uite autogolul lui Nicoliţă. Pentru că la lucru, acolo la ei, în orice mediu profesionist din afara României, ratarea se pedepseşte, nu se premiază. Dar ceea ce e valabil pe plantaţiile de căpşuni iberice, nu ţine la noi.
Bănele, să mergi înainte! Şi să mai comiţi, băiete, tot din astea, că-ţi zicem bravo! Ne faci să ne simţim mai buni, mai drepţi şi teribil de români. Nu numai că te-am iertat, dar aproape îţi sîntem recunoscători. Spaniolii te-au făcut sfînt, noi ar trebui măcar să te decorăm. Fără momentul tău lipsit de graţie, cine ştie pe cine lăudam. Pe vreun nenorocit de învingător.
Bomba fîsîită
Cătălin Tolontan
Dacă tot am intrat în Europa cu fotbalul, poate că n-ar fi rău ca şi declaraţiile fotbaliştilor să intre în normalitate. Aproape că nu există situaţie în care să jucăm într-o ţară aflată într-o situaţie specială fără ca ai noştri să facă pe deştepţii, legînd fotbalul de dramele oamenilor într-un mod infantil.
Cînd ajungem în Bosnia “nu ne temem de tancuri”, iar dacă mergem în Anglia “sîntem pregătiţi pentru atentate”. Ultima prostie rostită cu infinită candoare aparţine rapidiştilor care, sosiţi în Israel, au avertizat: “Noi vom fi bomba!”. Bine că n-au declarat asta pe vreun aeroport că nu-i mai scotea nici Dinu Vamă din arestul unde ar fi împărţit celula cu bricegele şi pilele pentru unghii!
Să poposeşti pe locul unde evreii şi arabii îşi amestecă sîngele într-un conflict nesfîrşit şi să vorbeşti despre bombe! E adevărat, de multe ori aceste declaraţii sînt potenţate de interogaţiile teribiliste ale jurnaliştilor. Dar nu cred că s-ar supăra cineva dacă în faţa unei astfel de remarce, fotbalistul ar răspunde cu: “Următoarea întrebare, vă rog!”.









































