Acasă Revista presei Războinicul evaziv

Războinicul evaziv

125
0

(Gazeta Sporturilor)

Cristian Geambaşu

Mirel Rădoi a revenit spectaculos cu nespectaculoşii de la FC Naţional. În numai cîteva minute petrecute pe teren şi-a recuperat banderola, admiraţia suporterilor, plăcerea de a juca din nou fotbal, bucuria de a înscrie. Reîntoarcerea lui Mirel e comparabilă ca impact emoţional cu victoria de la Cadiz şi peste stările de silenzio stampa reunite de la Dinamo, Rapid şi Craiova. Cel puţin în conştiinţa românilor, Bologna nu va mai fi doar locul unde s-a înfiinţat cea mai veche universitate europeană, ci şi oraşul clinicii unde s-a vindecat Rădoi.

Căpitanul Stelei lasă urme, amprente voluntare. Explicaţia e simplă, el nu umbă cu mănuşi. Mirel face parte din categoria restrînsă a bărbaţilor care au puterea să fie chiar bărbaţi. A fotbaliştilor pe care îi ştii şi îi cauţi dintotdeauna. Pe care îi ghiceşti fără să te uiţi la numerele de pe tricouri. Un asemenea jucător poate fi cizelat, şlefuit, educat într-un anumit cadru, dar în nici un caz inventat sau crescut. De aceea era important ca el să fie redat circuitului. Poate că într-adevăr nimeni nu-i de neînlocuit, dar Steaua şi echipa naţională riscau să piardă ceva mai mult decît un om exponenţial. La teatru şi la fotbal nu merge nimeni pentru mediocri.

Într-un singur punct a fost evaziv Rădoi. Întrebat de suporteri din Ghencea despre cum a ajuns Dinamo lider detaşat, a fentat discret, spunînd că un răspuns tranşant l-ar transforma în ţinta comisiilor de disciplină. Nu-i o atitudine tipică pentru un războinic. Cine naiba a mai văzut războinic insinuant? Pentru că dînd-o cotită Mirel a spus ce avea de spus, iar toată lumea care se ocupă şi cu altceva decît cu studiul prolegomenelor a priceput despre ce e vorba în propoziţie, în frază, în campionat. Cu o precizare importantă. În viziunea lui Rădoi stimulată de ambientul stelist. Gigi plus Meme, mai puţin Vali.

E ridicol să-i contestăm lui Rădoi dreptul la opinie, doar că nu prea îl prinde ipostaza asta de fitilist. De cîrcotaş şi portavoce a frustrării celor din birouri. Mai ales că, de exemplu, Dănciulescu sau Claudiu Niculescu s-au abţinut de la comentarii maliţioase la apariţia SMS-ului de la Urziceni. Copil cuminte, babă frumoasă şi campionat curat sută la sută nu s-au văzut pînă acum. Iar dacă Dinamo va confirma în Cupa UEFA succesele din campionat, asta n-ar fi altceva decît prilejul unei viitoare înfruntări a Stelei cu eternii rivali, meci dorit în primul rînd de Mirel Rădoi. Vom vedea atunci care pe care, în luptă dreaptă. Fotbalişti adevăraţi, nu războinici cu limba ascuţită.

Problema lui Mutu

Ovidiu Ioaniţoaia

Ovidiu Ioaniţoaia crede că, după victoria de la Cadiz, Piţurcă îşi va schimba atitudinea faţă de golgeterul “naţionalei”

Meciul amical cu Spania a avut şi bune, şi rele. Unii cred că primele au fost majoritare, e şi opinia mea, alţii că nu, chestie de optică şi de gust. Dincolo de asemenea dispute, un lucru e foarte clar: “tricolorii” nu numai că au jucat fără Mutu, dar au şi învins în deplasare un adversar cu firmă. N-am să dezvolt discuţia privind absenţa vedetei de la Fiorentina deoarece aş relua ideea că, neacceptîndu-i lui Mutu să ajungă cu o zi întîrziere la Cadiz, Piţurcă s-a dovedit inflexibil. Ca şi atunci cînd, înaintea confruntării de la Tirana, a renunţat la Dorinel Munteanu, care abia îşi îngropase cumnatul. Precis însă că se vor găsi destui să-i ia apărarea antrenorului. Să susţină că la orice echipă, cu atît mai mult la cea reprezentativă, e necesară o disciplină de fier şi că selecţionerul n-a greşit impunînd respectarea ei. Dimpotrivă. Aceiaşi vor remarca şi că Piţurcă a preferat să piardă un jucător, ba încă unul exponenţial, decît să încalce un principiu. Corect, numai că a rămîne fidel la nesfîrşit unui principiu nu-ţi dă automat şi dreptate. Precum în cazul în care sinceritatea nu trebuie confundată cu adevărul, nefiind obligatoriu ca termenii respectivi să coincidă, să se suprapună.

Dar să revin la Mutu, a cărui absenţă a trecut neobservată la Cadiz. Probabil că după ce va fi înghiţit în sec la desele năzbîtii ale lui Mutu, recunoscute sau nu, Piţurcă s-a simţit uşurat văzînd că echipa se poate descurca, şi încă bine, fără cel supranumit Briliantul. Ca noi toţi, s-a lămurit că, deşi valoarea lui Mutu e incontestabilă, “naţionala” nu-i dependentă de acesta. Că lipsa lui contează, dar nu şi decide. Tocmai de aceea, e de spus că antrenorul “tricolorilor” a ieşit cîştigător din lupta, fireşte ascunsă de ochii lumii, cu unul dintre elevii săi cei mai talentaţi, dar şi cei mai recalcitranţi. De unde şi concluzia că prezenţa lui Mutu la lot va constitui de-acum înainte mai puţin problema lui Piţurcă şi mai mult a lui Mutu însuşi. Nu înseamnă că selecţionerul se va dispensa de starul florentin, chit că ultimul lasă impresia că n-a înţeles mare lucru din păţaniile trăite. E de presupus însă că nu-i va mai tolera abaterile, din care motiv Mutu chiar va trebui să fie mai atent, mai precaut. O nouă ieşire în decor i-ar putea fi fatală.

Idolii închid stadioanele

ADRIAN CIOROIANU

Ne ghidăm după lozinca “Azi în Ferentari, mîine-n toată ţara!”. Surpriză de proporţii în Argentina! Pentru prima dată în istoria fotbalului, un organism care are în sarcină organizarea campionatului naţional – şi care, implicit, este direct interesat într-un succes de public – închide porţile stadioanelor pentru o parte dintre suporteri. Mai precis: pentru restul partidelor care mai sînt de jucat în actuala ediţie a campionatului argentinian, se interzice intrarea pe stadioane a fanilor echipelor oaspete. Într-o ţară în care fotbalul e o religie, normal că decizia a fost criticată plenar. Unii spun că este cea mai stupidă hotărîre care a fost luată vreodată sub soarele Argentinei; alţii văd în ea recunoaşterea faptului că organele statului sînt neputincioase în faţa ultraşilor ce inundă stadioanele. Pe harta fotbalului mondial, Argentina nu-i o adresă oarecare. Şi acolo – ca şi în ţări pe care le cunoaştem mai bine! – fotbalul s-a împletit deseori, în cele mai perverse moduri, cu politica. Şi acolo publicul a făcut idoli din vedetele locale, cerîndu-le minuni (sau doar pomeni). Şi acolo unii oameni din fotbal au căzut în plasa populismului, spunînd că prin victoriile lor vor să aducă o geană de bucurie în viaţa oamenilor necăjiţi ş.a.m.d.

Ca orice poveste de amor consumată pasional, fotbalul din ţara lui Kempes & Maradona a adunat multe nopţi albe, dar – mai nou – şi multe capete sparte. În actualul sezon, ciocnirile dintre galerii – pe stadioanele din regiunea Buenos Aires – s-au soldat cu rănirea a 104 poliţişti. Neputînd ataca direct cauzele violenţei, federaţia locală operează asupra efectelor; neputînd asigura securitatea fanilor deplasaţi dintr-un oraş în altul din dragoste pentru o echipă federaţia le cere să rămînă acasă.

La prima vedere, România e încă departe de asemenea exotisme. Dacă într-adevăr credem că suporterii noştri sînt mai deştepţi decît suporterii altora, ne minţim singuri. România musteşte de violenţă. Pe stadioane sau în politică; cu pumnii sau cu vorba; pe stradă sau la televizor. “Crima din cartierul Primăverii” sau, mai recent, “Intifada din Ferentari” (foto) ne arată că, în privinţa violenţei, între centru şi periferie nu e o diferenţă de stil, ci doar de mijloace. O violenţă pentru care stadioanele sînt doar un excelent laborator-şcoală, în care un copil care a intrat o dată ca să vadă un meci are şanse să ajungă, după o vreme, un tînăr pentru care meciul este decorul neesenţial al unei reglări de conturi. O reglare în numele dragostei faţă de idoli. După mii de ani în care idolii tuturor religiilor au avut partea lor de jertfe, religia numită fotbal nu putea să se dezmintă.