Acasă Revista presei Meritul lui Neþoiu

Meritul lui Neþoiu

119
0

(Gazeta Sporturilor)

Cătălin Tolontan

Nu-l sufăr pe Neţoiu! Şi, prin asta, s-ar putea să vă par chiar simpatic. Dar numai cîteva secunde. Pentru că adaug: Neţoiu are totuşi un merit la primăvara dinamovistă.

Acum 5 ani, s-a înregistrat un moment unic în fotbalul mondial. Craiova, al cărei finanţator era Neţoiu, nu ştia cum să-l paseze mai repede şi mai ieftin pe cel mai bun jucător al său la Dinamo. “Cîinii” l-au transferat gratis, peste noapte.

Cînd o comisie federală l-a întors pe fotbalist în proprietatea Universităţii, s-a petrecut o scenă de neuitat. Viorel Ilinca, preşedintele oltenilor şi omul de încredere al lui Neţoiu, a ieşit în faţa clădirii şi a zis: “E inadmisibil să ne dea fotbalistul înapoi! Să se facă dreptate!”. Apoi şi-a dat seama de burlescul clipei şi s-a aruncat în maşină, hotărît să facă prima contestaţie din istorie prin care cineva solicita să piardă ceea ce tocmai cîştigase!

Şi Craiova l-a pierdut pe Claudiu Niculescu. Dar fotbalul nostru l-a cîştigat pe el şi o primăvară a lui Dinamo după 17 ani.

Primăvară devreme

Ovidiu Ioaniţoaia

Contra lui Leverkusen, Dinamo a ţinut să demonstreze două lucruri. Că nu întîmplător domină competiţia internă şi, mai mult decît atît, că are faţă de Europa. A dorit, a putut şi a izbutit asta, confirmînd astfel, printr-o calificare obţinută înaintea disputării ultimei etape din grupă, şi pe plan internaţional. Principalul merit aparţine, scuzaţi clişeul, echipei. Nu numai pentru că a bătut-o pe cea a “aspirinelor”, să recunoaştem însă, expirate, ci şi pentru că a găsit resurse să întoarcă rezultatul de la 0-1. Cînd reuşeşti aşa ceva cu o formaţie nemţească, nu-i puţin. Cînd zic echipă, mă gîndesc la strădania tuturor jucătorilor, ambiţioşi şi dăruiţi. Dar şi, menită să răsplătească un efort colectiv exemplar, la “dubla” lui Claudiu Niculescu, graţie căreia acest vîrf pur-sînge, capabil să marcheze şi în somn, l-a egalat pe Dudu Georgescu la numărul de goluri înscrise în cupele continentale.

Ar fi însă incorect să minimalizăm contribuţia antrenorului. Rednic a ghicit garnitura de start şi, la fel de important, schimbările de pe parcursul partidei, căci Ropotan a adus un plus de entuziasm iar Dănciulescu de echilibru. Alt tehnician ar fi renunţat probabil pe Ganea, pe motiv că, pînă la bijuteria de la golul 2, n-a străluicit. Atunci însă, lăsîndu-i mingea lui Niculescu şi făcîndu-i paravan ca la baschet, Ganezul a dovedit că meseria de fotbalist nu mia are secrete pentru el. Că e puternic, dar şi deştept.

Aşadar primăvara a venit mai repede în Ştefan cel Mare. Cum Dinamo a realizat, ba încă fără dubii, o performanţă la care n-a mai ajuns de 17 ani, comantariile în exces par de prisos. E loc numai pentru felicitări.

Dincolo de calificare

Alin Buzărin

Peste primăveri, ierni, toamne, statistici şi îmbrăţişări roşii în noapte, mai trebuie reţinute cîteva amănunte.

Că Dinamo a bătut o echipă cu Schneider şi Juan, adică un titular la bronzul mondial şi unul la Brazilia, care n-are nevoie de clasificări. Plus Voronin, sfertfinalist cu Ucraina.

Că sub ochii noştri s-a născut şi a trecut de perioada de alăptare una dintre echipele de referinţă ale istoriei fotbalului nostru, care nu numai cîştigă, ci şi impresionează prin puterea ei de a se strînge şi de a supravieţui după gafa lui Gaev, care pentru o structură mai puţin asamblată, putea avea, vorba lui Borcea, efecte letale.

Că Niculescu e în cifre lîngă Dudu şi în ghete undeva spre Dumitrache, plus cîteva accente fizice, alunecări în minutul 90, preluate de la Cămătaru.

Că Rednic, după ce a suferit la Craiova şi avea acum fix un an 6 puncte cu Vasluiul, a revenit printre marii antrenori. Aseară, la 1-1, scor calificant pentru Dinamo, toată lumea credea că Dănciulescu îl va schimba pe Ganea. Împotriva oricărei logici aparente, a ieşit “Cap de Zmeu” şi a rămas Ganezul, ca să facă acel paravan de generic pentru Claudiu. La fotbal e nevoie de carte, dar şi de fler.

Suflăm neghiob în cozonacul Becali

VICTOR CIUTACU

Viclean, bogătaşul a început să pună banul în chestiuni de impact social major. În România de azi, nu eşti suficient de intelectual dacă nu dai în Gigi Becali. În scris ori pe sticla televizorului, nu contează unde, trebuie ca poporul consumator de media să te perceapă ca pe un adversar al grobianismelor acestuia. Omul fin al zilelor noastre trebuie să aibă în CV, între altele, obligatoriul capitol de ieşiri publice anti-Becali. Poate paradoxal, toată această foşgăială mediatică îi este extrem de folositoare detestatului de serviciu. Cu cît e băgat mai tare-n seamă şi mai contestat public, procentele din cota de încredere i se ridică la înălţimi ameţitoare.

Cîtă vreme şi-a construit partidul de autor manifestîndu-se doar în apartamentul OTV, n-a contat în politică decît la nivel de curiozitate excentrică. Era doar unul putred de bogat – care ţinea o echipă de fotbal şi dădea bani pentru biserici, babe şi defavorizaţi ai sorţii – şi suficient de megaloman ca să se viseze şi apostol al dreptăţii sociale. Nici măcar nu era o premieră. Ungaria ne-a oferit, nu demult, exemplul unuia Stadler, mare naţionalist, investitor în sporturile de echipă, croit să se legitimeze politic. Astăzi, omul face puşcărie pentru returnări de TVA în cazul cumpărării picturilor de pe Capela Sixtină.

Complicitatea vinovată a media, care a intuit in Becali oportunitatea lejeră a ratingului/tirajului care vine de la sine sau (după caz) a bătut palma cu el, l-a transformat însă într-o vedetă politică. Suficient de viclean şi sfătuit bine de mercenarii care-i mănîncă din palmă şi-i sug din conturi, a început să pună banul pe masă în chestiuni de impact social major, aducătoare de popularitate (satul ridicat după inundaţii şi calmarea de unul singur a tulburărilor violente de genul celei din Ferentari sînt doar două dintre multele exemple în care a ieşit calculat şi eficient la rampă). Şi, în paralel, să emită păreri despre orice în spaţiul public. Psihoza generalizată a lui “nici o zi fără Becali” a mers pînă acolo încît problema bordurilor pe care muncitorii acestuia le-au montat fără autorizaţie în faţa palatului său din Bucureşti a fost transformată într-un subiect de interes naţional, transmis în direct de televiziuni şi reflectat ca atare în presa scrisă. Nu-i nici un secret cine va fi cîştigătorul de imagine al acestui nou bîlci: omul (nu-i aşa?) corect, care chiar dă o mînă de ajutor pentru întronarea legalităţii şi apelează la instanţa de judecată ca să-şi rezolve diferendul cu primarul care-l hăituieşte pe motive exclusiv politice.

Continuînd în acest ritm, cu media promovîndu-l excesiv şi jupînul clasei politice încurajîndu-i interesat ascensiunea, riscăm ca viitorul scrutin prezidenţial să semene leit cu finala din 2000, cînd Doina Cornea ne ruga solemn, pe TVR, să-l votăm la grămadă, indiferent de convingeri, pe Iliescu, numai să nu iasă Vadim. Numai că în intervalul 2000-viitoarele alegeri prezidenţiale, numărul disperaţilor gata să crediteze orbeşte un soi de Mesia al săracilor are ritm de creştere exponenţial.