Acasă Revista presei 4 motive pentru care Burleanu greşeşte când caută antrenori din Golf şi...

4 motive pentru care Burleanu greşeşte când caută antrenori din Golf şi îl evită pe singurul român validat de performanţe

135
0

de Matei Udrea
(ProSport)
Răzvan Burleanu este pe cale să oficializeze aceeaşi greşeală în care a perseverat atâţia ani şi înaintaşul său, Mircea Sandu: evitarea singurului antrenor român care este validat de rezultate, valoare şi experienţă drept cel mai potrivit selecţioner. Ne place sau nu, la 69 de ani, Mircea Lucescu rămâne, din păcate pentru fotbalul nostru, singurul tehnician care navighează în largul fotbalului mare, departe de ţărmurile micii performanţe.

Absolut toate atuurile meseriei sunt înghesuite în mâna magului.
1. De-a lungul celor aproape 40 de ani de carieră (începuţi în 1977, în Divizia B, la Corvinul Hunedoara), Il Luce şi-a reconfirmat de zeci de ori vocaţia de constructor de echipe şi descoperitor de talente, exact ce se cere acum la naţională. Antrenorul de la Şahtior a făcut această operaţiune foarte complicată la absolut toate nivelele posibile: în liga secundă din România (a inventat Corvinul Hunedoara, pe care a promovat-o şi dus-o până în Cupa UEFA, descoperindu-i şi consacrându-i pe Klein, Andone, Rednic, Mateuţ, Gabor); la echipa naţională (pe care a preluat-o 10 ani de insuccese, într-un moment de degringoladă, a reconstruit-o aproape de la zero şi a calificat-o la Euro 1984 dintr-o grupă preliminară infernală, lăsând acasă campioana mondială Italia, vicecampioana europeană Cehoslovacia şi Suedia); la Dinamo, unde i-a promovat pe Stelea, Prunea, Sabău, Lupu, Lupescu, Vaişcovici, Răducioiu şi cu care a jucat semifinalele Cupei Cupelor în 1990; în Serie A, la vremea respectivă cel mai tare campionat al lumii, unde a antrenat atât echipe mici (Pisa, Brescia, Reggiana) cât şi o echipă mare (Inter Milano); în Turcia, unde a luat titlul cu Galatasaray şi Beşiktaş, reconstruind aproape de la zero prima dintre echipe şi câştigând Supercupa Europei; în Ucraina, unde a detronat de un deceniu supremaţia legendarei Dinamo Kiev pentru a transforma Şahtior Doneţk într-o echipă care contează în Liga Campionilor şi ultima câştigătoare a Cupei UEFA.
2. Este singurul antrenor român care a demonstrat şi confirmat capacitatea de organizator. Este exact ceea ce are nevoie acum federaţia română, într-un moment când întreaga conducere e formată din amatori: un om experimentat, în stare să pună la punct o strategie naţională şi federală la copii şi juniori, un sistem care să favorizeze promovarea jucătorilor de valoare. Lucescu a organizat clubul Corvinul, apoi Dinamo, strategia la FRF (alături de alţi oameni de valoare) la începutul anilor ’80, roadele fiind culese prin performanţele generaţiei ’90. Ultimul său proiect de succes a fost Şahtior Doneţk, echipă care s-a specializat în cumpărarea de sud-americani foarte tineri, consacrarea lor şi apoi transferarea către mari echipe ale Europei.
3. Lucescu este singurul tehnician român validat de performanţe. Şahtior e aproape an de an în grupele Ligii Campionilor, de unde adesea reuşeşte să se califice mai departe. Cu campionate câştigate în România, Turcia şi Ucraina, o Cupa UEFA cu Şahtior şi o Supercupa Europei cu Galatasaray, plus o semifinală de Cupa Cupelor cu Dinamo şi o clasare cu România între primele opt naţionale ale Europei, Lucescu este la ani-lumină de cei aflaţi acum pe lista lui Răzvan Burleanu. Luaţi laolaltă, Olăroiu, Zenga, Contra, Dan Petrescu şi Boloni nu ajung, la nivelul trofeelor câştigate şi al performanţelor din carieră, nici măcar la 25% din ceea ce a realizat Mircea Lucescu.
4. Singurul care rezistă necontenit la nivel înalt de 30 de ani şi, de 14 ani, singurul din România care face performanţă în Europa. Toţi ceilalţi antrenori care-i fac cu ochiul tânărului preşedinte al FRF au avut doar episoade izolate, mai mult sau mai puţin concludente, în care au părut că ar putea face pasul către un nivel superior, dar ulterior au căzut iar în mediocritate.
Dintre oamenii de pe lista lui Burleanu, Bölöni pare cel mai bine plasat. A antrenat naţionala tricoloră cu rezultate acceptabile, a pregătit echipe în Portugalia (unde a luat campionatul cu Sporting), Franţa (s-a calificat în Cupa UEFA cu Rennes) şi Belgia (a luat campionatul cu Standard Liege). Au fost însă şi căderi în gol cum ar fi concedierea de la Monaco şi pasul către un fotbal ca şi inexistent la nivel mondial, cel din ţările arabe.
Ceilalţi candidaţi stau şi mai prost. Practic, pur şi simplu n-au cu ce să se laude atunci când cochetează cu ideea de a prelua naţionala. Zenga şi-a atins apogeul carierei acum un deceniu, când a antrenat Steaua şi a obţinut o victorie cu Valencia, apoi a eşuat peste tot – Steaua Roşie, Catania, Palermo, Gaziantepspor, Dinamo. S-a înfundat şi el în fotbalul arab, unde a antrenat echipe cu nume de posturi TV (Al Jazira) şi altele de care Europa nici nu ştiu că există. Olăroiu se laudă cu nenumărate cupe şi titluri în turneele mari şi mici din acelaşi fotbal care nu produce decât petrodolari şi nisip. S-a acoperit de glorie şi aur la Al-X: Hilal, Sadd, Ain, Ahli. La nivelul fotbalului european, însă, rămâne antrenorul care a reuşit să piardă calificarea în finala Cupei UEFA în minutul 94, după ce echipa sa condusese cu 3-0 la general. Despre Cosmin Contra e şi mai greu de vorbit. E la început de drum, a antrenat Poli Timişoara şi Petrolul, a câştigat un singur trofeu, Cupa României în 2013, iar acum se chinuie să confirme la un nivel superior, în campionatul Spaniei, unde Getafe, formaţia sa, e în permanenţă ameninţată de retrogradare. Dan Petrescu are ceva mai multă experienţă, a luat titlul cu Unirea Urziceni şi a avut evoluţii notabile cu această echipă în grupele Ligii Campionilor. A declarat că visul său e să antreneze Chelsea, în Anglia, dar a eşuat şi el lamentabil în Golf, la Al-Arabi (Qatar), după experienţe mediocre în Rusia, la Kuban Krasnodar şi Dinamo Moscova.
De ce toate aceste lucruri n-au fost văzute de Mircea Sandu şi par ignorate şi de Răzvan Burleanu? Pretextul banilor e doar unul de faţadă, Mircea Lucescu fiind acum, în contextul războiului civil din Ucraina, o ţintă accesibilă. Chiar efortul financiar mai mare decât în cazul „beduinilor“ care abia aşteaptă să dea năvală la naţională s-ar justifica prin garanţia unei munci de calitate şi a unor rezultate care vor veni. Dar Lucescu senior e o persoană incomodă, care are pretenţia să i se dea o largă autonomie şi putere, tipul de antrenor-manager care probabil că ar intra într-un timp relativ scurt în conflict cu Chivorchian şi ceilalţi indivizi aduşi de Burleanu. Mircea Lucescu nu face parte din găştile din fotbalul românesc, n-are proptele la Gino Iorgulescu şi nici oameni care să-l perie şi susţină în presă, nu e prieten cu clanul Becali şi nici cu familia Reghecampf.
Toate acestea contează decisiv, aşa cum au contat şi în 1998, când a fost obligat de jocurile de culise ale familiei Becali şi ale lui Mircea Sandu să se retragă din cursa pentru fotoliul de selecţioner, dar şi în 2000, atunci când a fost selecţioner o singură noapte, înainte ca aceleaşi găşti din fotblaul românesc să intervină şi să-l schimbe cu Emeric Ienei.