Acasă Revista presei Istoria românilor de la oficială (scrisă oral şi dictată de Gigi B.)

Istoria românilor de la oficială (scrisă oral şi dictată de Gigi B.)

128
0

(Gazeta Sporturilor)


Maria Andrieş

Despre cum am oprit spaniolii la porţile Europei şi i-am făcut să plece înapoi, la Sevilla.


Io, Gigi, am stat stavilă în calea năvălitorilor şi nu i-am lăsat să cotropească Balcanii cu civilizaţia lor coruptă, care nu poate fi decît de la diavol şi Satana. Aici mai băgaţi de la voi, din Coelho şi Patapievici. În retur, ne ducem peste ei (idee de imagine: cum se duce Gigi şi-i creştineşte pe spanioli).


Păi, spaniolii, ce căutau ei la noi? De ce au venit? Au venit să ne facă o aroganţă. Să ne fure pe faţă cu arbitrii, cu hahalerele şi cu tîlharii de la UEFA, plătiţi în valută de comuniştii lui Copos. Au venit să ne ia grînele, petrolul, aurul şi argintul, bogăţiile ţării, mă-nţelegi? Nu scrie, bă, asta. Unde eram? Bogăţiile ţării, palatele, vilele, maşinile, terenurile, să le ducă la ei. Păi, puteam io să nu fac nimic? (idee film: io, pe cal, în faţa palatului, cu ţigaretul şi Biblia politică în alta, dînd interviuri)


Deci, io i-am făcut pe spanioli să-şi ia tălpăşiţa de pe stadion, după o luptă care a durat numai nouăj’ şi ceva de minute (idee film: io, dirijînd lupta din fotoliu, prin puterea mea, care mi s-a dat).


Acum pot să mă concentrez, să scriu prin consilieri Biblia politică a românilor. Care ce zice? Împarte istoria fotbalului în trei perioade. Prima repriză, pauza, a doua repriză. (idee tablou: io, becalizînd fotbalul, cumpărînd Chelsea şi Real Madrid, plus un brazilian, neapărat)


La început a fost patronul şi patronul era Dumnezeu, ţinea angajaţii din scurt şi le poruncea. (Idee: românul nu e prost, dar e sărac, e rupt în fund şi trebuie să vin io şi să-l fac să priceapă. Să-i arăt Maybach-ul meu, palatul de aur, ghiulul de aur, euroii de aur, echipa Steaua, care va fi a mea din moşi strămoşi. Să vadă că io am dreptul să conduc, că am cu ce, iar el, românul, n-are cu ce. Păi, el ce are? Soarele sfînt de pe cer şi votul, care mi-l dă mie).


Scrieţi, băi! Io, Gigi Voievod, voi merge la Strasbourg să le zic ideile mele, de film şi de tablou. Apoi mă voi întoarce cum am plecat şi voi cîştiga alegerile pentru Liga Campionilor. Şi voi conduce ţara, adică eu îl voi ajuta pe domnul preşedinte să o conducă. Iar Hagi va fi Rege. (idee: să ies din stadion înainte de “the end”)

În tenişi pe Everest?

Ovidiu Ioaniţoaia consideră că fotbalul românesc mai are mult pînă să devină ceea ce unii se amăgesc c-ar fi

Ne-am pus mari nădejdi în primăvara europeană, ca să constatăm acum, după ce Dinamo a pierdut la Lisabona şi Steaua în Ghencea, că ne-am cam luat avînt. E drept, echipele româneşti au întîlnit adversari nu doar foarte puternici, ci şi avantajaţi de faptul că, găsindu-se în plină competiţie, au meciuri în picioare. Pe de altă parte însă, nici ele n-au oferit cît ne-am aşteptat. Chiar dacă Dinamo a cedat abia în penultimul minut şi, în ansamblu, s-a comportat onorabil, i-ar fi trebuit ceva în plus pentru a convinge. Fiind de acord că roş-albii păstrează şanse să continue cursa, haideţi să ne imaginăm însă cum s-ar fi putut încheia partida de miercuri dacă Lobonţ n-ar fi intervenit salvator în 3-4 rînduri! Înlocuirea lui Pulhac, impusă de o accidentare, a dereglat mecanismul dinamovist, iar introducerea lui Ze Kalanga s-a dovedit falimentară, dar şi aşa, dincolo de aceste observaţii, formaţia lui Rednic tot a rămas datoare. N-a jucat rău, numai că era datoare să încerce să facă şi chiar să facă mai mult. Să insiste, să atace, mai ales că Benfica n-a părut într-o formă deosebită. A doua zi, în Ghencea, lucrurile au stat şi mai rău. Deşi Steaua n-a mai arătat la fel de vulnerabilă ca în confruntările cu Lyon şi Real Madrid, cînd a fost aproape de KO, ea a capotat iarăşi, îngenuncheată de o Sevilla net superioară. Care a confirmat, în ciuda absenţei cîtorva vedete, că n-a cucerit Cupa UEFA în 2006 printr-un bilet de favoare. Nu că Steaua n-ar fi vrut şi n-ar fi luptat. Dimpotrivă, s-a dăruit, fără să reuşească însă, greoaie şi lipsită de explozie, să ţină pasul. Prin asta, şi-a semnat practic eliminarea. În replică, veţi zice însă că urmează returul şi că s-au mai văzut minuni în fotbal, unde speranţa moare ultima. Corect, atît doar că, din păcate, moare şi ea.


Avem motive să fim mîhniţi, cu precădere suporterii campioanei, dar asta nu înseamnă să ocolim adevărul. Căpătînd experienţă internaţională, echipele noastre fruntaşe s-au lepădat de complexe şi joacă uneori, precum Dinamo în Portugalia, de la egal la egal cu adversari dintre cei mai redutabili. După care însă, dincolo de 15, 20 ori 30 de minute de inspiraţie şi de determinare, cea care înclină balanţa e valoarea, probă că garnitura a doua a Sevillei a învins-o pe cea de titulari a Stelei, minus Dică. O să-mi reproşaţi că aduc din nou vorba despre bani, dar nu încetez să cred că numai din întîmplare sau din noroc o formaţie în care s-au băgat sute de milioane de dolari va fi bătută de una în care s-a investit de 10 sau de 30 de ori mai puţin. Oricît de patriot aş fi, n-o să pretind niciodată că Loganul e cea mai tare maşină din lume şi nici, în sens mai larg, că poţi urca Everestul încălţat în tenişi. Ca atare, trebuie să avem simţul măsurii, adică să admitem că există în momentul actual cîteva echipe pe continent, nu mă refer neapărat şi la Benfica, în faţa cărora cele româneşti n-au la ce visa. Nu ne convine, ba ne şi irită, dar asta e.

Mediocritatea oştilor de strînsură


Victor Ciutacu

Atitudinea campionatului intern cînd dă piept cu fotbalul internaţional, este a celui care se descalţă la uşă când îţi vine-n vizită. Dinamoviştii remarcau prostiţi, după un meci în care au băgat autobaza-n poartă, infrastructura de pe “Da Luz”. Steliştii, la rândul lor, se prosternau umili în faţa echipei care – undeva, cândva – a câştigat Cupa UEFA într-o finală care lor le-a scăpat printre degete. Nu a contat, pe de o parte, că din Benfica n-a mai rămas decât numele (plus speranţa de pricopsire de pe urma lui Simao), iar, pe de alta, că Sevilla nu mai bate pe nimeni în Spania (şi-l menajează pe Kanoute la Bucureşti).


Şi Steaua, şi Dinamo arată, la această oră, ca nişte oşti de strînsură. Rivalele bucureştene au un lucru care le uneşte: loturile sunt făcute pe încropeală. Urmărind aşa-zisa campanie de transferări derulată într-o iarnă excesiv de blîndă, când toată Europa (mai puţin ai noştri) juca fotbal, reiese cât se poate de evident că echipele noastre n-au pic de strategie. Jucătorii sunt aduşi – şi la Dinamo, şi la Steaua, şi la Rapid, ca să n-avem vorbe – fix pentru a-i înlocui pe cei plecaţi sau daţi afară sau, eventual, pentru a lua faţa rivalilor.


Loturile nu se construiesc, ci se completează. Nefericitul Andrey, spaima ortopezilor din Brazilia, a ajuns în Ghencea doar fiindcă bezmeticul de Carlos l-a enervat peste măsură pe latifundiar. Probabil că, dacă şi după ce se va obloji, va fi o concurenţă serioasă pentru “redescoperitul” Cernea (foto), prieten cu mingea ca peştele cu minciogul. “Faimosul” Croitoru a ajuns ţintă strategică pentru Steaua abia după ce l-a băgat în seamă Dinamo. Preţul i-a crescut, el a devenit celebru şi mult mai bine plătit, toată lumea ar trebui să fie fericită. E drept că aportul lui în mecanismul şchiop al lui Olăroiu este cvasiinexistent, da’ cine se mai împiedică de astfel de amănunte? În partea ailaltă, plecarea lui Ganea (altă vedetă reşapată care s-a săturat de tuşă în liga a doua engleză) la Rapid a declanşat o goană bezmetică a oficialilor alb-roşii prin toată Europa după un înlocuitor decent. Într-un final apoteotic, continentul nostru nu le fost suficient chitroşilor cu talente de mari cheltuitori din Ştefan cel Mare, aşa că au adus, pe doi lei şi cinşpe bani, de peste mări şi oceane, un grăsotei cât casa, care fuge un pic mai încet ca mine, dar promite că va rupe norii. Plus vreo doi letoni nevinovaţi la pachet şi pe exemplul clasic al ratării-n viaţă şi-n carieră, “megastarul” Lobonţ, declarat erou după Lisabona şi, presupun, scos vinovat de trecutul său rapidist la prima gafă caracteristică.


Evoluţiile şi rezultatele celor două echipe româneşti în primăvara europeană nu au de ce să ne mire. Injecţiile cu optimism şi declaraţiile pompoase nu ţin loc nici de valoare, nici de mentalitate. Pur şi simplu, Dinamo şi Steaua atât pot, atât arată; adică foarte puţin în comparaţie cu aspirtaţiile afişate şi cu speranţele suporterilor.