Acasă Revista presei Umorul de Urgenţă

Umorul de Urgenţă

123
0

(Gazeta Sporturilor)


Alin Buzărin



Leverkusen a anunţat că din vară atacantul său Andrei Voronin va juca la Liverpool. Care Liverpool, ştim cu toţii. Ãla cu Beatles, cu Keegan, cu Rush, cu Bill Shankly,(“fotbalul nu e doar viaţă şi moarte, e mai mult decît atît”). Şi acum cu Gerrard, Rafa Benitez, Crouch, Kuyt, Riise. Pentru cei cu deficit de lecitină, băieţii aceia în roşu care au întors-o de la 3-0 pentru Milan.


Deci, care Liverpool ştim. Dar care Voronin? Tipul cu coadă care a jucat în toamnă pe Ştefan cel Mare. Vali Crăciunescu de la “Spitalul de Urgenţă”, aşa cum a fost numit într-o băşcălie momentană de ideologul rivalei din Ghencea, Mihai Stoica. Atunci MM îngroşa tuşele poantei, spunînd că “Vali” a venit fără acordeon. Acum, acelaşi Vali îşi caută o chitară pentru oraşul lui McCartney.


Uneori, retroactiv, umorul funciar şi inepuizabil ni se întoarce împotrivă. Rămînem pontoşi, bulevardieri, dar jucăm cu spatele la poarta logicii.






Poker pe interese


Maria Andrieş



Răzvan Lucescu se teme că Rapidul va fi “lucrat” în retur. Nu e o teamă nouă, dar era de aşteptat să dispară, o dată cu anunţul plecării din Grant. N-a dispărut, de parcă teama asta ar fi un refren blestemat al clubului giuleştean. Returul nu va fi o luptă de “care pe care”, va fi o luptă de “cine cu cine”. Cine cu cine e prieten, cine cu cine e aliat, cine cu cine are afaceri. Nu va semăna a campionat de fotbal, ci a maraton de poker pe interese. Vă mai amintiţi cum se distrau şefii de cluburi mizînd pe fotbalişti? N-au recunoscut niciodată oficial. Dar neoficial încă rîd în barbă şi îşi plătesc datoriile de la masa de joc.


Miza a crescut acum, locul doi, participarea în Liga Campionilor şi, mai ales, banii de la UEFA. Cu cît miza e mai mare, cu atît jocurile sînt mai făţişe şi mai murdare. Într-un fotbal sănătos, ar fi trebuit să crească nivelul competiţiei. Dar ca la noi – la nimenea. Impresia e că echipele s-au plafonat în jos şi spectacolul din teren a sărăcit.


Lucescu a filat cărţile concurenţei şi s-a prins că ceva nu-i în regulă. Cinci aşi în mîna lui Marian Iancu? Careu de popi la Steaua? Chintă regală la Dinamo? Revoltător. Şi dacă mai vine şi Clujul cu full de pile şi relaţii? Mai are rost să lupţi? La jocuri de culise se răspunde cu jocuri de culise, nu cu jocuri de cuvinte. Ãsta e crudul adevăr, asta e realitatea eternă şi palpitantă a campionatului românesc.


“Jocurile sînt făcute”, strigă Lucescu jr., cu stupoarea unui nou-venit în fotbalul românesc. “Jocurile sînt făcute”, vor striga celelalte echipe din Liga 1. Toată lumea va acuza pe toată lumea, şi din această cacofonie paranoică nu putem ieşi, am zis. Cine a făcut jocurile? Cine le face de obicei, încă de pe vremea cooperativei, LPF, FRF, CCA, cei care împart cărţile, delegările, suspendările, televizările. Nu lipsesc din peisaj decît bileţelele infamante. Dar fotbalul, cum spunea şi practicianul Gigi, a luat-o înaintea politicii. Şefii de cluburi nu-şi trimit bilete, ci SMS-uri.


“Jocurile sînt făcute”. Nu e o declaraţie de război psihologic, ci o ditamai fundătura mentală. Din care nu se poate ieşi decît într-un singur fel. Dacă e poker, poker să fie. De “aruncat”. Lucescu nu poate să se arunce, să abandoneze. Dar ce-ar fi dacă şi-ar juca pînă la capăt cartea? S-o joace curajos. Poate e o carte bună, mai bună decît se aşteaptă chiar el. Poate vor fi suprize pînă la sfîrşit, cine ştie, poate valeţii şi popii rivalilor îşi vor schimba culorile din obraji. Nu strică să încerce. Şi înainte de a se plînge să nu uite că la poker îţi trebuie, dacă nu mentalitate, măcar mină de învingător.






Adevăruri care ne doare


Radu Naum



Uneori vorbim la fel de bine cum jucăm. Fotbalul s-a întors în scutecele exprimării. Aşa e cînd te doare tare, părăseşti vorbirea articulată. Burlp, cîh, au, uaaaa ! Dar a da în mintea copiilor nu e întotdeauna grav. Copiii dau seama doar de funcţiile vitale, oamenii mari, faţă cu realitatea care îi despică pînă în adîncuri, sînt puşi în legătură cu adevărurile ultime. Aşa se face că Steaua şi Dinamo au produs perle. Nu pe teren ci imediat după. Două declaraţii sublime au îngheţat nopţile noastre europene. “Dacă (Benfica) nu dădea gol în ultimul minut, se termina 0-0″, a zis Cătălin Munteanu. 24 de ore mai tîrziu, întrebat unde s-a decis meciul din Ghencea, Belodedici a răspuns sec: “La goluri. Meciurile se decid cînd se marchează goluri !”. Da, da, puteţi să rîdeţi. După primul hohot, însă, gîgă începe să plîngă. Pentru că din gura acestor oameni ţîşnesc perfectele noastre contorsiuni. Vorbele lor exprimă o înfiorătoare amnezie: am uitat să marcăm. Rătăciţi în mendrelele concretului tacticizat, am ajuns să facem fotbal, nu să jucăm fotbal.


Golul. Căpşuna de pe tort sau bomboana de pe colivă. Oricum ar fi, însă, stă deasupra. Golul e saltul vertical al robotirii orizontale. Or noi avem prea mulţi roboţi pentru că, da, avem prea buni antrenori. Senzaţia e că ei gîndesc zile şi nopţi cum să aducă jucătorul în situaţia de a da doar un bobîrnac mingii pentru ca ea să treacă de linia porţii. Am uitat poezia acestui joc. Driblingul, fantezia. Minunile care scapă de orice control şi orice programare. Am uitat de ce e fotbalul atît de iubit mai ales de cei care au urît matematica. De aceea la capătul transpiraţiei ne trezim în pană de inpiraţie. Care o fi ea 1 % din ecuaţie, dar e acel unu de la care începe o lume. Fotbaliştii noştri dau senzaţia că gîfîie mereu, fără să respire cu adevărat. Efortul e admirabil, rezultatul, mizerabil. Ne crispăm inutil, bîntuiţi de toate obligaţiile pe care ni le-am creat în ultimii ani, de Europa care ne priveşte şi invidiază. Dar pasiunea? Era un desen animat cu două animale, unul care păzea oile, altul care înceraca să le fure. În timpul zilei se dădeau cu capul de toţi pereţii, dimineaţa şi seara se întîlneau la pontaj. Aerul ăsta îmbîcsit de fabrică bîntuie şi fotbalul nostru. Plăcerea e dosită în spatele explicaţiilor savante. Pînă cînd ne doare. Şi atunci ne iese prombelul. Ţurcă, a zis Becali. Ar fi fost bine. Ţurca e definiţia amatorismului bun, ăla care ne-a făcut pe toţi să lovim o minge. Chiar şi pe ei, în vremuri imemoriale.