Acasă Revista presei Treimea ucigaşă

Treimea ucigaşă

113
0

(Gazeta Sporturilor)


Andrei Vochin

Dinamo a pierdut din vedere un aşa-zis amănunt: fazele fixe. O dată cu el, calificarea în “optimile” Cupei UEFA. Statistica ultimelor 5 sezoane de Liga Campionilor stopează orice încercare a cîrcotaşilor de minimalizare a fazelor fixe. Conform domnilor de la UEFA, în cea mai importantă competiţie intercluburi a lumii, între 28 şi 35% dintre goluri se marchează ca urmare a speculării baloanelor oprite. Asta înseamnă cornere, lovituri libere din preajma careului sau lovituri de la 11 metri. Aşadar, cam o treime dintre punctele înscrise în ultimul cincinal al Ligii a venit din astfel de faze.


Treimea despre care vorbim a răpus-o şi pe Dinamo. Sau, dacă vreţi, a ajutat-o pe Benfica să depăşească obstacolul românesc şi să se califice în “optimi”. De ce? Fiindcă portughezii au tratat cu maximă seriozitate aceste momente ale meciului, atît în faza defensivă, cît şi în atac. Din graficele alăturate se constată că numărul fazelor fixe a fost aproximativ egal. Numai că dacă ai noştri nu au izbutit în urma lor decît un şut spre poartă (cel al lui Niculescu din finalul meciului), portughezii au ameniţat buturile lui Lobonţ de 4 ori şi au marcat aşa ambele goluri.


Majoritatea antrenorilor dedică acestui moment al jocului părţi importante din şedinţele de pregătire. Excepţia de la regulă se numeşte Zdenek Zeman. În vara lui 2005, într-un expozeu ţinut la Coverciano, el a explicat de ce nu le pregăteşte decît la tablă. “Fazele fixe sînt chestiuni de concentrare. Am observat de-alungul carierei că jucătorii care rămîn atenţi la aceste lovituri resping aproape mereu atacul adversarului, iar cei care dorm vor fi surprinşi indiferent cîte repetări aş face eu la antrenamente”.


Dinamo se apără la cornere cu o mixtură de zonă cu marcaj. 4 jucători sînt gardieni ai bucăţii de teren din proximitatea careului mic, alţi 3-4 sînt desemnaţi la marcaj în funcţie de cîţi fotbalişti aduc adversarii la aceste faze, iar alţi doi sînt plasaţi în faţa careului şi la mijlocul terenului propriu pentru respingeri şi contraatac. Joi seară, doi dintre cei desemnaţi la marcaj, Moţi şi Blay, au dormit, iar de lîngă ei Anderson şi Katsouranis au fructificat identic centrările oferite de Simao Sabrosa.

Doar un şutAstfel s-a năruit toată munca din prima repriză a “cîinilor”. În primele 45 de minute, “cîinii” au jucat ce trebuia. Au păstrat aceeaşi echipă scurtă ca pe “Da Luz”, căreia i-au mutat centrul de greutate cu aproximativ 15 metri în terenul advers. Cum? Făcînd un presing nu ofensiv, ci super-ofensiv, care a anihilat din faşă principala armă a lusitanilor, ştiinţa pasării. Interceptînd mingea foarte sus, dinamoviştii au reuşit să-şi creeze două situaţii bune, cea din care Munteanu a marcat, şi lansarea lui Dănciulescu oprită (prin fault?) la marginea careului. În tot acest timp, Benfica n-a ajuns la poarta lui Lobonţ decît în urma unor greşeli personale ale aceloraşi Moţi şi Blay sau graţie aceloraşi faze fixe. Chiar şi aşa însă, marea problemă a dinamoviştilor a fost aceea că au ajuns să şuteze o singură dată din careu (Munteanu – la gol), spre deosebire de oaspeţi, care au ajuns să finalizeze din suprafaţa de pedeapsă de 5 ori. Mulţumim, Lobonţ!

Nu putem, că n-avem!


Alin Buzărin

La puţine minute după înfrîngerea lui Dinamo, corul acţionarilor şi-a început recviemul. N-avem bază materială, aşa că nu putem emite pretenţii în faţa marilor echipe. Chiar dacă rămîne de măsurat cu centimetrul şi de constatat cît de mare e Benfica, domnii acţionari au dreptate. Cînd în ditamai ţara există un singur stadion decent, e greu să ai pretenţii. Cu toate că, de exemplu, acum 18-19-20-21 de ani, cînd primăverile europene erau frecvente pentru ai noştri, jucam de la trei după-amiaza, cu soldaţi în tribună, pe cînd alţii aveau nocturne, scaune de plastic şi alte ciudăţenii tehnologice ale fotbalului. Noi, adolescenţii de atunci,le admiram mai ceva ca pe navetele spaţiale din filmele lui George Lucas, la care stăteam la coadă pentru un balcon la matineu.


N-avem terenuri şi e rău că n-avem. Dar nu asta pare durerea cea mai mare. Trist e că n-avem oamenii cu care să ne cocoţăm pe piscuri. Antrenorii tremură în faţa performanţei, iar jucătorii atîta pot. Pentru Liga Campionilor e nevoie în primul rînd de fotbalişti, iar peisajul românesc pare să nu mai ofere materia primă necesară. Campionatul dă în cel mai bun caz produse gen Croitoru, oameni pentru care te baţi o iarnă întreagă, ca să-i bagi 15-20 de minute. Resursele subsolului fotbalistic fiind secătuite, dacă vrei să faci ceva în Europa trebuie să te inspiri din străinătate. Să iei second-handuri de Charleroi sau ciudăţenii slabe de genunchi din Brazilia. Sau rebuturi australiene, sau africani care îngheaţă la primul polei de paralela 45. Chiar în noaptea de după eşecul cu Benfica, Dinamo s-a şi întins cît o ţine pătura: un francez eşuat în Israel şi un compatriot de-al lui Ze Kalanga, semn că în scurtă vreme toată Angola se va muta la Bucureşti, cu leoparzi şi savană cu tot.


Ani la rînd s-a scris în limbă mai mult sau mai puţin lemnoasă despre laboratoarele performanţei. Steaua, Dinamo, Piteşti, Hunedoara, Craiova, Bacău, Constanţa au dat o grămadă de jucători pe care s-au încasat, în decursul anilor, zeci, poate sute de milioane de dolari. Cu care nu s-au ridicat nici stadioane, dar nu s-au fabricat nici alţi fotbalişti. Măcar dacă se topea fierul vechi al “laboratoarelor” şi tot ieşea de-o tribună curată sau, vorba lui Boloni, de-un mijlocaş rezonabil de 1,78.

“Fără bani, fără investiţii, aici sîntem. Degeaba încercăm să spunem în continuare altceva decît se întîmplă!” — Gigi Neţoiu

Caritasul speranţelor noastre deşarte


Vixtor Ciutacu

După cum a spus Traian Băsescu, dacă nu te ţine buzunarul, nu intri în restaurante de 5 stele. Dincolo de “eroismul” şi “demnitatea” prestaţiei steliştilor la Sevilla, respectiv de “dramatismul” înfrîngerii dinamoviştilor în Groapă, dacă tragem linie şi facem o simplă operaţie aritmetică, iese 1-6; rece, sec, crud, dar adevărat. Atît am scos, noi, românii, însumat, cînd am luat contact cu adevărat cu Europa fotbalistică. Pentru că, indiferent cît ne vom bate cu pumnii-n piept pentru rezultatele toamnei, care nu pot fi ignorate, dar nici nu trebuie umflate peste măsură, fotbalul adevărat începe să se joace, măcar la nivel de Cupa UEFA, din februarie. Champions League e altă mîncare de peşte, dar, dacă-mi aduc eu bine aminte, nici pe-acolo n-am rupt norii; ba, dimpotrivă, după surpriza plăcută de la Kiev, am luat un sac de goluri de la echipele care contau.


Ceea ce s-a întîmplat în ultima săptămînă, în dubla fotbalistică româno-iberică, demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie (şi, dată fiind inflamarea patetică a media şi a suporterilor, se pare că era), că o construcţie sănătoasă nu poate fi edificată sărind etapele. Da, Steaua, Rapid şi Dinamo au investit, au readus lumea pe stadioane, au revigorat industria drepturilor de teleiziune, au obţinut rezultate stimabile, au scos capul în lume. Însă, cu riscul de a deveni din nou antipatic, “meserie” care mi-a intrat deja în sînge, au vîndut suporterilor, trăitori într-o ţară profund mediocră, iluzia că pot mai mult. Că se pot ridica, ilogic după umila mea părere, peste nivelul românesc al eternului aspirant la măcar un pic mai bine.


Sună cinic, dar operaţiunea “speranţe pentru suporteri” sună a FNI sau Caritas. La fel cum viaţa şi economia de piaţă ne-au arătat, pe pielea noastră, că economiile nu se pot multiplica peste noapte nici de 3,5 ori, nici de 8 ori, fotbalul a reconfirmat un adevăr imbatabil: valoarea adăugată nu poate creşte, într-o logică de bun-simţ a investiţiei şi productivităţii, exponenţial. Tradusă într-un limbaj mai accesibil microbiştilor care-şi scuipă plămînii-n tribune ori spumegă în faţa televizoarelor, fraza de mai sus poate fi redusă la clasicul “de cîţi bani atîta peşte”. Mai frust spus, ca să citez dintr-un clasic în viaţă (cel mai uninominal ales al ţării, jucătorul preşedinte Băsescu, într-un discurs televizat memorabil din ciclul “noi şi UE”), dacă nu te ţine buzunarul, nu intri-n restaurante de 5 stele. De ce? Pentru că, atunci cînd îţi vine la masă nota de plată şi-ţi flutură vîntul prin buzunare, pe lîngă avantajul că nu te iau chelnerii la poceală, medalia are, evident, un revers: speli vase şi rîneşti unde au muncat boierii preţ de cîteva cine pe care nu ţi le poţi permite.


O să auzim iar scuza cu “ăia au un buget de zece ori mai mare”; un alibi perfect adevărat, dar profund neinteresant. Dacă te ţin curelele şi vrei să stai la masa bogaţilor, accepţi invitaţia; dacă nu, mănînci cu şoferii. Cum nimeni nu i-a obligat pe “tunarii tranziţiei” să se facă investitori în fotbal, la fel, nimeni nu trebuie să-i cauţioneze. Cînd ai bani de ARO, mergi cel mult cu un second-hand vestic, poluant şi suprataxat de portăreii filosofului ministru Vlădescu. Pentru Hummer îţi trebuie bani!