(Sport Total)
Radu Banciu
Patru din patru, acesta e bilantul infringerilor fotbalului romanesc in primavara europeana cu iz iberic. Dupa o astfel de constatare, parca si amaraciunea dispare. In locul ei, ajungem sa ne imaginam din nou speranta, apoi dorinta de a face iarasi bine.
Dupa felul in care a inceput jocul, stiam ca Dinamo nu se va califica. Era prea crispata, lipsita de eleganta si departe de a functiona ca o echipa inteligenta. In citeva minute, jucatorii si-au pierdut rabdarea. Au inceput sa sara peste mijlocul terenului de parca era pirjolita iarba acolo. Danciulescu si Niculescu, cel mai probabil coplesiti de natura evenimentului, aveau mereu acea fractiune de secunda intirziere in contactul cu fundasii portughezi.
Spre deosebire de noi, Benfica respira prin toti porii. A luat golul din intimplare, intr-un moment in care nu era amenintata de nimic. Nu si-a pierdut capul. Pe final de repriza a devenit teribil de agresiva si ar fi fost logic sa egaleze atunci. A facut-o, “in stil lyonez”, la doar citeva minute de la reluare.
La 1-1, Dinamo ar fi trebuit sa inceapa sa joace impotriva fricii instinctuale. Nu s-a intimplat nici asta. Din punct de vedere tactic, copia prezentata “dupa teren”, cum spun fotbalistii, e egala cu zero. Ca si cum meciul n-ar fi fost pregatit de un antrenor si de un staf tehnic, ci de o adunatura de maici cu teama de Dumnezeu cuibarita adinc pe sira spinarii.
La 1-2, Dinamo a inceput sa joace contra spiritului Stelei. Spun asta in sensul in care aproape toate mingile erau distribuite de trioul de culoare Blay – Mendy – Ze Kalanga, disponibil si avintat, dar usor de ghicit pentru un adversar care cu asta se ocupa la el acasa: prinde negroteii altora in cursa pentru soareci.
La celalalt capat al continentului, Gigi Becali tocmai dezmembra cu propriile unelte “mitul Sevilla”, in fapt ultimul sanctuar neprihanit al fotbalului nostru. Treisprezece romanasi neinstruiti il ajutau sa arunce cit mai mult pamint peste tusa unor artisti nascuti intr-o alta lume.
Au dreptate cei de la Ministerul Afacerilor Externe, in campania lor de promovare a unei imagini nationale. Nu exista ceva specific romanesc pentru a iesi la inaintare in gala sabloanelor UE. Sintem niste cretini veseli. Si-atit.
Se trage in noi!
Doru Gheorghiu
Daca in alti ani primavara europeana ni se parea o audienta la Papa, acum ne-am spurcat si credem ca Benfica si Sevilla ne-au devenit atit de la indemina, incit percepem esecurile din acest februarie ca pe o scalpare dureroasa.
Steaua si Dinamo au trait ca Bonnie si Clyde. Mereu nebuni, dar lacomi si avind parte de un sfirsit brutal, consumat intr-un inceput de primavara fara noima. Ne-au eliminat doua echipe mai bune pe post de politai care trag in plin, fara sa clipeasca. Avem, insa, si de ce sa-i injuram pe ai nostri. Clyde a tras foc dupa foc, zimbindu-i lui Bonnie la fiecare comisar doborit.
Echipele noastre au parut insa niste hoti marunti, incuiati si ciuruiti absurd, intr-un seif prea mare pentru cazierul lor. Caderea a fost brutala, concreta pentru Steaua inca din prima repriza de la Bucuresti si perversa pentru ciini ca un pui de brazilianca pierduta printre interlopii din Lisabona. Am ridicat miinile deasupra capetelor prea naiv, prea usor si cu o suficienta tipica pentru noi.
Ne-am avintat prea mult in ultimii doi ani si ce priveam pina in urma cu doua saptamini ca fiind normalitate, trebuie sa acceptam acum ca ramine excelenta. Avem in continuare in fata un bulevard de vise si o colectie de banci de vizitat pe continent. Deocamdata insa, eliminind Valencia, Everton sau Betis nu ne face imuni, ci doar un pic mai buni. Am realizat ca avem nebunie, dar sintem departe de statutul de gangsteri care sperie toata Europa.
Raminem niste haiduci provinciali care au avut un timp acces la rastelul cu arme de import. Stim ca avem catare, dar ne trebuie si ceva mai mult tupeu. Bonnie si Clyde continua sa fie o poveste frumoasa, dar tragica.
Poate va veni si anul in care Steaua, Dinamo sau oricare dintre cele cu care iesim in Europa se vor preda altfel decit cum s-a intimplat joi, cind ni s-a stins lumina prea lesne si ne-au fost taiate emotiile prea dur. Pina la urma, emotia face toti banii.






































