Acasă Revista presei Ce-i nebunia asta la Dinamo?

Ce-i nebunia asta la Dinamo?

119
0

(Gazeta Sporturilor)


Andrei Niculescu

Borcea e supărat pe atacanţi. Unii acţionari sînt supăraţi pe Rednic. Rednic e supărat pe jucători, în general. Jucătorii sînt şi ei supăraţi pe Rednic. Toată lumea e supărată pe cineva, în concluzie. Iar suporterii, probabil, nu mai înţeleg nimic. Se uită pe clasament şi văd că doar un cataclism le mai poate împiedica echipa favorită să ia titlul de campioană. Cu 16 puncte în faţa rivalelor, orice se poate spune despre Dinamo, doar că e în criză nu.


Sigur, la nivelul jocului mai sînt probleme. După 3 luni de pauză sînt însă explicabile. Uitaţi-vă la Sevilla, pe care vacanţa a dat-o un pic peste cap, dar care şi-a revenit, şi încă de o formă magistrală. Poate nici concentrarea nu mai e aceeaşi în anumite momente. Dar cu o asemenea distanţă în clasament, iar e explicabil. A păţit-o inclusiv Lyon, care a terminat 2006 cu 15 puncte avans, iar în 2007 a ieşit din Cupă şi a avut 4 înfrîngeri. Ce-au făcut conducătorii lor? Au fost alături de jucători, i-au încurajat inclusiv prin terapii de grup, la psiholog. Pe ideea că şi gestionarea unui moment prielnic poate fi cîteodată extrem de grea.


Sigur, se vor găsi destui care să spună că spaniolii şi francezii se guvernează după alte reguli şi că la noi cel mai bine merg cearta, amenda, frica. E posibil, însă la Dinamo deja se exagerează. Dacă în loc de plus 16 puncte erau minus 16, probabil că acum se trecea direct la execuţii.


Ultima nebunie care se aude din “Ştefan cel Mare” e că Rednic ar fi primit un soi de ultimatum: ori bate în Ghencea, ori e debarcat. Deja n-ar mai trebui să vorbim de echipa de lîngă Spitalul de Urgenţă, ci de cea de lîngă Spitalul 9.

Dinamo şi drumul


Cătălin Tolontan

Să te gîndeşti la schimbarea antrenorului care îşi creşte avansul, oricum cosmic, faţă de urmăritoare, e privilegiul lui Dinamo. Şi n-are nici o legătură cu numărul de acţionari. Marile companii ale lumii au milioane de acţionari, dar asta nu înseamnă că-şi concediază o dată pe lună directorii, sigla şi regulile interne.


Formula e simplă. Şi la Microsoft, şi la Manchester. Proprietarii deleagă. Managerii au un mandat şi sînt evaluaţi la finalul lui sau pe parcurs, dacă lucrurile o iau razna. În cazul lui Dinamo, Rednic avea obligaţia să ia titlul şi tocmai graba cu care l-a cîştigat îl face acum vulnerabil. Unii i-ar spune paradox. Alţii, prostie.


Iar motivul invocat este genial. Unii dintre proprietari au un sentiment de culpă faţă de Andone, pentru că l-au dat afară pripit. De aceea vor să-l readucă la echipă. Dar cum rămîne cu vina faţă de Rednic, care îi va potopi după o lună pe aceiaşi acţionari?!


Toată lumea are impresia că un antrenor se votează. Inexact. Se numeşte. Nu se pune în discuţie o dată pe zi, în funcţie de mofturile unora dintre parteneri. Într-o asociere de afaceri, cel care precumpăneşte este interesul comun. În numele lui, uneori e nevoie să treci cu forţa peste vocile individuale ale acţionarilor care, aproape fără excepţie, camuflează nu crize de personalitate, ci agende private.


Dacă Dinamo vrea să fie o hărmălaie, e pe drumul cel bun.

Unda de şoc


Adrian Georgescu

Generată la vîrf, unda de mizerie de la Poli-Dinamo s-a propagat şi la nivelul suporterilor. Nu e prima oară cînd oamenii tribunelor fac această greşeală, de a prelua instinctiv gesturile suspuşilor. Dacă petreci prea mult timp în grădina zoologică, pînă la urmă nu e clar cine pe cine imită.


Acţionarii dinamovişti nu pot jigni Poli Timişoara, pentru că ei nu ştiu ce înseamnă acest club. Că este legal sau nu să poarte acest nume nu e deloc important, cît timp echipa reprezintă sentimentele unor oameni, foarte mulţi la număr. Dar sentimentele altor indivizi contează doar în măsura în care ajută la atingerea unui ţel.


De aceea coboară zeii în tribune. Uşor gîtuiţi de fularele lor alb-roşii, acţionarii dinamovişti semănau cu nişte Moşi Crăciuni întorşi cu cheiţa. Badea era uşor neliniştit, ca un rege care amestecase berea cu iaurtul înaintea încoronării, iar Borcea avea rictusul dispreţuitor al vînzătorului cînd îi ceri restul. Apoi, de ce credeţi că a făcut Marian Iancu tot circul? Că de Poli îi pasă cam cît îl interesa pe JR să citească o carte. Toţi vor aceleaşi lucruri: putere şi bani. Iar pentru asta trebuie să pară reprezentanţii cît mai multor oameni. Nici unul nu a fost ales, doar abilitatea lor de a face bani i-a înfipt ca pe nişte cireşe de ipsos în vîrful tortului.


Nu le permiteţi! Deşi vă reprezintă clubul, singurul lucru pe care nu-l pot cumpăra este respectul. Lăsaţi-i să se certe în lumea lor mică, în care respectul e doar pauza dintre două declaraţii nesimţite la adresa cuiva.

Marea dilemă


Andrei Vochin

Duminică, la Timişoara, Poli n-a propus doar o formă de protest, ci şi un test de viitor. Dincolo de exuberanţa copiilor întorşi de la Mediaş pentru a întîlni liderul, dincolo de mulţumirea nedisimulată a patronajului în faţa unui rezultat de egalitate, dincolo de valurile de bucurie ale celor 40.000 de fani din tribune, e important ce rămîne.


Remiza cu Dinamo n-a rezolvat o problemă, ci a adîncit-o. Investitor constant şi tumultuos, patronul Iancu a semănat o frondă şi a căpătat o dilemă. Întrebat în urmă cu doi ani de ce echipe cu bugete de o sută de milioane sînt eliminate în competiţiile europene de formaţii de zeci de ori mai sărace, reputatul Bobby Robson a răspuns rapid şi fără nuanţe. “Pentru că nu e suficient să ai bani, trebuie să ştii şi cum să-i cheltuieşti”.


Timişoara a cheltuit un rîu de dolari. Şi-a adus vedete, a schimbat antrenori, a transferat nume şi panouri publicitare. Dar, în cei doi ani de cînd Marian Iancu a preluat clubul, niciodată lumea nu s-a bucurat mai tare. A făcut-o duminică în urma reprezentaţiei unor puşti aruncaţi brusc în vîltoare. Copiii au scăpat din taifun, însă întrebarea rămîne. Pot duce ei mai departe echipa, acolo unde vedetele transferate pe bani grei întîrzie s-o facă. Şi dacă da, care vor fi cei ce vineri nu se vor reîntoarce la bătăliile cu Dejul sau Caracalul, ci vor rămîne să se lupte pentru acea mult visată participare într-o cupă europeană. Torje, Daminuţă, Pătraş, Riviş, Latovlevici, Luchin, Scutaru, Pantelimon? Asta-i pînă la urmă marea dilemă.

Protest reuşit

Ovidiu Ioaniţoaia despre un duel în care mînjii Timişoarei nu s-au speriat nici de forţa, nici de faima dinamoviştilor

Scriam ieri, înaintea startului partidei, că Marian Iancu n-a avut dreptate să trimită împotriva lui Dinamo, în semn de protest faţă de suspendarea abuzivă a lui Artiom Karamian, garnitura de tineret. Apreciam că, procedînd aşa, patronul timişorean ar desconsidera competiţia, dar şi că ar oferi un bilet de favoare adversarului. Accept că m-am înşelat şi îmi retrag cuvintele. Cînd recunosc asta, am în vedere faptul că Poli II, întărită cu Alexa şi cu Mansour, a făcut o figură dintre cele mai frumoase. S-a depăşit pe sine şi a întrecut toate aşteptările. Susţinuţi de un public entuziast, violeţii au luptat la baionetă şi au obţinut o remiză meritată. De aceea şi zic că n-a greşit Iancu. Pentru că speranţele Timişoarei s-au dăruit exemplar, fără menajamente, tratînd întîlnirea cu o seriozitate şi o dăruire de care titularii obişnuiţi ai formaţiei au dat rareori dovadă pe parcursul actualului campionat. Dacă au dat vreodată. Sigur, deoarece un meci trebuie judecat după ce-a fost, nu după ce-ar fi putut să fie, e imposibil de spus ce s-ar fi întîmplat dacă în locul anonimilor Pantilimon, Scutaru, Luchin, Torje sau Daminuţă ar fi apărut pe teren senatorii de drept M. Popa, McKain, Emeghara, Caramarin ori G. Bucur. Îngăduiţi-mi să cred însă că ultimii nu s-ar fi bătut cu atîta ardoare. Implicit, şi că Dinamo, care nu s-a mulţumit cu varianta unui rezultat egal, ar fi avut o misiune ceva mai uşoară. Scoţînd din nou în evidenţă angajamentul puştilor lui Poli, dar şi înzestrarea unora dintre ei, nu-mi pot reprima o întrebare. Anume, de ce-a socotit necesar Marian Iancu să aducă, ba încă pe o căruţă de bani, atîtea vedete expirate de ici şi de dincolo cînd Timişoara a dovedit duminică seara că dispune de un bogat rezervor de talente locale sau din zonă? E mai mult decît o întrebare, e o nedumerire. Cît despre lider, sentimentul de neîmplinire cu care s-a întors de pe malurile Begăi se explică.


În consecinţă, Mircea Rednic şi acţionarii, în frunte cu Cristi Borcea, le-au reproşat “cîinilor” lipsa de profesionalism, antrenorul mergînd pînă la a avertiza că va opera modificări în echipă. Tocmai în ideea că, deşi a luat un singur punct de la Timişoara, Dinamo s-a distanţat totuşi la 16 de troica urmăritoare, inflamarea spiritelor nu se justifică. Iar ameninţările nici atît. E recomandabil ca rănile să fie pansate, nu zgîndărite.

Vlăduţ a devenit Vlad


Andrei Niculescu

A venit la Dinamo în 2000. Transferul s-a rezolvat în timpul Europeanului din acea vară, cînd şefii cluburilor noastre se mutaseră în Belgia şi Olanda pe durata ultimei competiţii importante la care “naţionala” României a fost prezentă. L-am întîlnit în acele zile, la Anvers, pe preşedintele Chivorchian, pe atunci la Bacău. Era mulţumit. Şi pentru banii încasaţi, 300.000 de dolari, o sumă la acea vreme, dar şi pentru jucător. “E un băiat deosebit. Şi talentat, şi cu ceva în cap. O să vedeţi, va ajunge mare de tot”, anticipa Chivorchian, pe o terasă din apropierea celebrei străzi a bijutierilor evrei din marele port belgian.


Bijuteria de care vorbea Chivorchian e Vlad Munteanu. Pe vremea aceea toată lumea îi zicea Vlăduţ. Poate şi pentru că avea doar 19 ani. Problema e că, timp de 6 sezoane, tot Vlăduţ a rămas. Cîteva campionate, cîteva cupe, un transfer eşuat la Ajax, împrumuturi pe la Cîmpina sau FC Naţional. Destule aventuri amoroase, multe nopţi pierdute prin cluburi, puţine momente cînd a ieşit în evidenţă. Dacă-i întrebaţi pe suporterii dinamovişti despre Vlăduţ, or să-şi amintească sigur de un gol în Ghencea, dar şi de o ocazie ratată, o “scăriţă” ce nu i-a ieşit şi pentru care a fost înjurat copios. Cam puţin, nu, pentru 6 sezoane?


Vara trecută, Dinamo l-a dat în Germania. Pe bani mai puţini decît îl luase. Păreau mai degrabă mulţumiţi că scapă de el. Între timp, nebunia i se mai potolise. Cunoscuse, normal, o fată care-l cuminţise.


Ei bine, ceea ce se întîmplă acum cu Vlăduţ ţine de acele miracole din lumea fotbalului. E complet altul. Occidentul, cu tot ceea ce ţine de acest cuvînt, l-a disciplinat, i-a deschis ochii, l-a schimbat, l-a convins că degeaba are talent dacă nu ştie să profite de el. La Cottbus, un oraş din fosta RDG destul de anost, nu se gîndeşte decît la fotbal. Altceva nu mai contează. Are continuitate în joc şi încredere de la antrenor. E pus în valoare. O singură nedumerire am: de ce n-au ştiut şi antrenorii de la Dinamo să-l pună în valoare astfel.


Aţi observat? Vlăduţ al nostru a devenit de la un timp Vlad. El şi Segiu Radu, care merită aceleaşi cuvinte de laudă, duc în spate o echipă ca Energie Cottbus, făcîndu-i pe ziariştii germani să scrie: “Cu ei succesul e garantat. Energie are asigurare de viaţă românească”.


N-o să cad în capcana de a-l ataca pe selecţionerul nostru pentru că nu le dă celor doi nici măcar o şansă. E problema lui, dacă el e convins că poate califica “naţionala” la Euro cu cei pe care-i cheamă, să fie sănătos. Poate că selecţionerul are altă asigurare de viaţă?

Răspuns pentru o întrebare


Alin Buzărin

“Cine ai fost tu în fotbalul românesc?” Mihai Stoica îi pune această întrebare lui Liţă Dumitru. Şi, printr-o mare nedreptate, invizibilul fir telefonic nu plesneşte, iar pereţii studioului de la Fanatik nu crapă în acel moment, risipindu-se în mii de bucăţele. Pentru suporterii de 14 ani, care l-au apucat doar pe managerul general urlînd, nu şi pe marele jucător în arenă, trebuie neapărat precizat că Ion Dumitru a fost cel mai bun fotbalist român în 1973, că l-a ţinut pe Pele la Guadalajara, a devenit apoi un “decar” veritabil, cu pasă lungă, poate cel mai bun executant de lovituri libere pînă la Hagi. Strict aritmetic, 57 de selecţii şi 12 goluri pentru România, 442 de meciuri în prima divizie, 8 ani la Steaua, dintre care 6 căpitan.


Are voie posesorul unui asemenea palmares să spună că Steaua de azi joacă prost cînd chiar joacă îngrozitor de prost? Are, dar riscă să-şi atragă epitete gen “vopsit”, “nesimţit”, “vînzător”, “derbedeu”, “vagabond”, “antrenor de porumbei în Germania”. Plus adăugirea înţepată din partea elevatului intelectual, manager general şi polemist : “Eu am 42 de meciuri în cupele europene!”. Şi uite aşa, ne vom pierde minţile de tot!

Jocuri de cuvinte


Maria Andrieş

Echipe ca Oţelul şi Vaslui au ceea ce le lipseşte întotdeauna marilor cluburi. Au timp. Şi nu resimt presiunile pe care le suportă un club ca Steaua. De la care toată lumea aşteaptă totul la toate meciurile.


Ienei vorbea de prea multă tensiune la gruparea roş-albastră. Dar tensiunea asta e firească. Ar trebui să fie respirată în loc de aer de fotbaliştii cu pretenţii. Dacă vrei rezultate, trebuie să te obişnuieşti mai mult cu presiunea decît cu relaxarea. În cazul steliştilor, trebuie să te obişnuieşti şi cu jocurile de cuvinte ale patronului. Să nu le iei în seamă, să nu le pui la suflet.


Gigi jonglează cu demisiile, cu nervii şi cu demnitatea angajaţilor săi. De aceea tot timpul situaţia din Ghencea e în aer. În politică, de pildă, te faci de rîs să vorbeşti aşa de demisii. Dar fotbalul nu e politică, nu-i aşa?


În fotbal se poate, fotbalul e ceva de lepădat după ce-ţi faci carieră pe sticlă. E o trambulină de pe care Gigi se pregăteşte să decoleze în sondaje. În politică, patronul stelist va vorbi serios, va pune subiectul înaintea predicatului, eventual acordîndu-le între ele.


Cîtă vreme se încruntă să răspundă la întrebările analiştilor politici, Becali nu se poate concentra şi pe problemele Stelei. Discursul lui ca om de fotbal a devenit al naibii de neserios. Un discurs pe care nu se poate pune nici o bază, aiuritor şi aburitor, începînd cu promisiunile de transferuri şi terminînd cu teoria conspiraţiei antisteliste. Un patron responsabil caută soluţii, nu oi negre. Un patron responsabil nu face declaraţii iresponsabile. Dar ceva nu mai funcţionează ca pe vremuri între finanţator şi echipă, liantul care-l făcea pe Becali să aibă “căderi” la oficială nu mai ţine. Gigi se rupe încet, încet de treburile clubului şi se lasă absorbit de planurile electorale.


Duminică a venit la Vaslui cu elicopterul. Data viitoare probabil va arunca din carlingă ajutoare în capul spectatorilor. Cînd meciul va fi în toi, spectatorii îşi vor suci gîturile spre cerul din care Becali îi bombardează cu donaţii. Va ploua cu ulei, făină şi zahăr la meciurile Stelei în provincie. Cu mici şi bere, cu fasole şi ciolan şi cu multe alte sloganuri comestibile care unora le ţin loc de doctrină şi altora, de viaţă. Zeci de sacoşe vor zbura pe deasupra stadioanelor şi un curcurbeu de turtă dulce se va arcui de la o poartă la alta, vestind aterizarea finanţatorului cu elice.


Poate că Steaua îşi va găsi liniştea cînd vor înceta şi jocurile de cuvinte neliniştitoare ale lui Gigi. Poate atmosfera se va stabiliza, cînd vorbele patronului vor avea greutate. Nu o uşurătate arogantă care se roteşte în jurul sensului ca elicopterul în jurul stadionului. Şi aterizează undeva după plopi, pe un imaş cu subînţelesuri.