(articole preluate din GAZETA SPORTURILOR)
– Tudor Octavian
Se spune că nimic nu seamănă atît de bine cu vorbele înţelepte ca inepţiile
Dacă din şaisprezece antrenori, cîţi muncesc de regulă într-o etapă în Divizia A, îi scădem pe cei patru-cinci cu simţul şi cu şansa performanţei, nu ne mai rămîn, cum ar fi normal să credem, unsprezece-doisprezece. Rezultatul operaţiunii e un pic mai mult decît nimic. Aritmetica elementară e diferită de artimetica fotbalului. De fapt, la cîţi antrenori se schimbă de-a lungul unui campionat, nici un fel de calcul nu e potrivit, deoarece – exact ca-n anecdota cu soldaţii, care primesc o veste bună şi una proastă, în ziua cînd trebuie să-şi schimbe izmenele – antrenorii se schimbă între ei.E şi mai greu de făcut scăderi şi adunări, atunci cînd unul sau doi, din cei patru-cinci, îşi iau lumea-n cap şi se angajează la cine-i primeşte. E momentul în care se vede cît de mare e nimicul, care ar trebui să facă fotbalul nostru mai bun. Fără Andone, fără Olăroiu, fără Răzvan Lucescu şi alţi doi-trei, ale căror nume îmi scapă, tot ce putem spera e un fotbal de locuri fruntaşe în Europa, cu tehnicieni specializaţi în salvarea de la retrogradare.
Rarii străini importaţi în ultimii ani, din nişte campionate care n-au prea avut nevoie de ei, au putut să se impună, nu pentru că ar fi fost mari talente neluate în seamă pe la casele lor. A contat în primul rînd faptul că erau străini. Autoritatea pe care o face în chip tradiţional străinul în România le-a fost de mare folos. Au contat, la jucători, dar şi la patroni, nu atît meseria şi priceperea la psihologie, cît un anume tact, de om care ştie să-şi respecte condiţia de oaspete şi, mai ales, un soi de bună creştere sportivă, mult deosebită de proasta creştere, practicată cu sudalma şi urlatul pe la noi. Hai să fim sinceri şi să convenim că un Protasov isteric şi mîrlan, gata să scuipe arbitrii şi să le trimită bezele obscene tribunelor, n-ar fi lăsat în urmă, la aceeaşi performanţă, atîtea păreri de bine.
O dovadă că străinul se bucură de un substanţial plus de încredere, indiferent cu ce carte de vizită vine să antreneze în Divizia Naţională, e evlavia cu care sînt primite banalităţile anonimului Esteban Vigo. ” Preluaţi balonul, pasaţi precis şi gîndiţi repede” le cere domolul spaniol unor jucători la care, în două jocuri din trei, tocmai asta e problema, că preiau mingea cum se nimereşte, pasează aiurea, iar de gîndit, gîndesc conform cu diploma de şapte clase obţinută la fără frecvenţă. “Trebuie să muncim din greu ” îl învaţă domnul Vigo pe răsfăţatul de Zicu, de parcă Andone i-ar fi cerut să danseze şi să cînte. ” Împreună putem să învingem orice echipă! “, cugetă grav noul venit, cu aerul c-a descoperit America.
Se spune că nimic nu seamănă mai bine cu vorbele înţelepte ca inepţiile. Şi mie, în 1990, cînd un nonagenar român din Canada mi-a zis, cu un glas de profet, “Faceţi numai magazine mari, umpleţi-le cu de toate şi ai să vezi c-o să trăiţi îndestulat!” m-am uitat la el ca la Buda. Mi-au trebuit vreo trei ani, ca să-mi dau seama că spusese o nerozie. Norocul lui Dinamo e că filozoful Vigo n-o să stea chiar trei ani. Sunt destui alţii la club şi-n jurul lui în stare să-i înveţe pe jucători lucruri profunde, precum cele cu care se începe prima zi de juniorat: ” Trebuie să creăm un stil al nostru, al lui Dinamo” sau ” Dacă în prima zi nu vom face exerciţiile bine, niciodată nu vom reuşi să le executăm corect”.
Mofturi
– Maria Andrieş
Patronii din “A” licitează ca disperaţii pentru tinerele speranţe
Pleşan a fost adjudecat. Urmează Cociş, Mazilu, Prepeliţă. Şi lista rămîne deschisă, pînă se plictisesc “granzii” şi se joacă de-a altceva. Comerţul la nimereală nu se bazează pe valori, ci pe mofturi. Cociş a fost întîi moftul lui Marian Iancu, motiv pentru care a ajuns şi capriciul lui Gigi Becali. Copos nu-şi permite să facă mofturi decît cu finul Şiman, mofturi studenţeşti, deci, cum a fost Bucur, cum e Mazilu. Iar pentru că Mazilu e moftul lui Copos, iată că e şi moftul lui Iancu. Logic. Prepeliţă e toana interesată al lui Neţoiu. Iar Pleşan are deja o carieră mofturoasă, înainte de a avea o carieră serioasă.
Ironic destin mai au şi tinerii noştri jucători! Cînd marca la foc automat în Transnistria, pe Cociş nu-l întreba nimeni cît costă. Şefilor din “A” nici nu le dădea prin cap să facă scouting printre găgăuzi. Cociş nu interesa pe nimeni nici cînd se antrena la Rennes. Nici cînd aştepta să promoveze cu “U” Cluj nu interesa pe nimeni, în afară de filiala dinamovistă a PSD. Ironic destin mai au Cociş, şi Mazilu, şi Pleşan şi alţi cîţiva, să se afirme sub “tricolor” şi să dea apă la moara transferurilor, în plină secetă de rezultate şi de calificări. Ce ironic să treacă de la mirajul “naţionalei” la mirajul bursei din “A”. Ce ironic să-şi cunoască preţul înainte de a-şi cunoaşte valoarea, şi încă mai ironic – să aibă un preţ mai cunoscut decît ei. Să aibă chiar un nume mai cunoscut decît ei, cazul lui Prepeliţă, fiu de fotbalist. Şi ce ironie să-şi schimbe valoarea peste noapte, să crească într-o zi cît alţii în zece ani sau să scadă în acelaşi ritm, depinde al cui e moftul.
Fără ironie, acum, în fotbalul nostru, în loc de jucători cu talent, se cam înmulţesc patronii cu talente. Patroni care îşi antrenează zilnic imaginaţia completînd şi descompletînd echipe. Şi care, dacă mai exersează puţin, vor atinge mari performanţe. Cum ar fi, de pildă, să liciteze jucătorul din scutece, să-i smulgă biberonul şi să-i pună microfonul, să audă toţi că încă de copil visa să evolueze la cutare sau cutare echipă.
Mai am un singur dor
– Adrian Georgescu
Mai am un singur dorSpre liniştea lui Neli:Să stau la ŞahtiorCît mă mai ţin minerii.
Să-mi fie somnul linAhmetov aproape,Şi-n cîteva etapeSă am iar contul plin.
Nu-mi trebuie cadouri,Nu voi patron bogat,Ci să-mi plătiţi contractCu multe zerouri.
Şi nime-n ţara meaNu-mi plîngă de milă.Dar înapoi să-mi deaTrei fabrici şi-o vilă.
Pe când cu zgomot sarParalele întruna,N-alunece unaPe lîngă buzunar.
Păstreze doar bancaOrice rezultat,Deasupra mea, RinatSă-şi scuture creanga.
Cum n-oi mai fi săracDe-acum înainte,M-or troieni cu dragMulte vărsăminte.
Va curge valutăPe fluviul Don, Ci eu voi fi betonÎn Topul 100.
Federaţia uşilor deschise
“Lupii tineri” din conducerea FRF brevetează noi metode prin care încearcă să impulsioneze sistemul învechit şi anchilozat de la Casa Fotbalului. Ultima găselniţă a directorului general Ionuţ Lupescu i-a surprins pe federali, aceştia fiind obligaţi să ţină uşile birourilor deschise pe parcursul celor opt ore de lucru. Transparenţa e astfel asigurată, iar cei care aveau obiceiul să mai aţipească la serviciu trebuie să-şi schimbe tabietul, altfel riscă să fie disponibilizaţi înainte de marea restructurare din martie.






































