Acasă Revista presei 3 motive pentru care Dinamo ar trebui să nu piardă cu Leverkusen

3 motive pentru care Dinamo ar trebui să nu piardă cu Leverkusen

121
0

(Gazeta Sporturilor)

Andrei Vochin

1. Pentru că în confruntările cu echipe nemţeşti românii au obţinut în ultimul an rezultatele de care aveau nevoie. Sorţii au decis în sezonul trecut de Cupa UEFA ca Steaua şi Rapid să se confrunte de 4 ori. De fiecare dată, ai noştri şi-au atins scopul, fie că el a însemnat calificare directă, fie clasare pe primul loc în grupă graţie unui egal (cazul Stelei) sau chiar a unei înfrîngeri la limită (cazul Rapidului cu Stuttgart). Cum Dinamo e o echipă românească, logic ar fi ca ea să profite de complexul de inferioritate creat şi să obţină astă-seară rezultatul de care să aibă nevoie pentru calificarea în primăvară.

2. Pentru că Dinamo marchează mult în perioadele de timp în care Leverkusen e vulnerabilă. Statistica arată că germanii au primit în campionatul intern 22 de goluri, dar 11 dintre ele (50%) în ultima jumătate de oră de joc. Exact în acea perioadă atacul lui Dinamo a concretizat cele mai multe acţiuni, de vreme ce 18 din cele 37 de goluri marcate de “cîini” în turul Ligii 1 (49%) s-au consemnat între minutele 61-90.

3. Pentru că în Ştefan cel Mare, în cupele europene, Dinamo n-a mai pierdut de 5 ani. Ultimul eşec al “cîinilor” în “Groapă” s-a înregistrat pe 20 septembrie 2001, contra elveţienilor de la Grasshopper Zurich. De atunci, roş-albii au disputat 11 partide, pe care le-au cîştigat cu o singură excepţie, acel 0-0 cu Heerenveen.

Nu doar pentru sine

Cătălin Tolontan

Dinamo e liderul, revelaţia, echipa frumoasă, spiritul ofensiv şi tot ce mai vreţi, însă pleacă de pe stadioanele din deplasare cu tabul. Nu e corect! De ce se întîmplă asta? Pentru că e moştenitoarea unei reputaţii cinice. Întreţinută, din păcate, şi în ultimii ani.

Dinamo are nevoie de simpatie publică. De încredere. Şi poate începe azi să le recîştige. Pentru că joacă nu doar pentru ea, ci şi pentru România. Echipele nemţeşti sînt principalele contracandidate pentru două locuri directe în Champions League.

Va fi o înfruntare de orgoliu. Ani în şir, Steaua a adus puncte. În ultima vreme, s-a adăugat Rapid. E vremea lui Dinamo să vină şi să măture ostilitatea care o înconjoară. Respectul se cîştigă greu. “Cîinii” strîmbă din nas atunci cînd văd cum Steaua este înconjurată de bucurie aproape oriunde în ţară. “Populism”, zic ei. Poate şi asta. Dar sigur şi simpatia de care se bucură cel care reuşeşte, cel care nu se împiedică, cel care, în locul explicaţiilor pentru înfrîngeri, aduce victorii. Nu doar pentru sine.

Dinamo, crezi în tine!

Ovidiu Ioaniţoaia

Ovidiu Ioaniţoaia consideră că Vlad Munteanu e îndreptăţit să meargă pe mîna foştilor săi coechipieri

În cunoştinţă de cauză după ce a întîlnit duminică pe Leverkusen, ex-dinamovistul Vlad Munteanu susţine că foştii săi coechipieri pot cîştiga, sau măcar nu pierde, meciul de astăzi cu “aspirinele”. Ştie ce spune. Pentru că actualul Bayer pare umbra formaţiei care a disputat în 2002 finala Champions League, dar şi pentru că liderul autoritar al campionatului nostru are un moral excelent. Asta va trebui să facă trupa lui Rednic şi diseară, să joace aşa cum, în vînă şi cu ambiţie, a reuşit de-a lungul întregii toamne. Dacă nu există motive speciale să se sperie de adversar, să convenim că nu-i va fi nici uşor, echipele nemţeşti fiind renumite prin modul în care ştiu să lupte. Cum ne aşteptăm ca suporterii roş-albi să vină în număr cît mai mare spre a-şi încuraja favoriţii, e nevoie de ei mai mult ca oricînd, ne aşteptăm şi ca Dinamo să confirme. Chiar îi stă în putinţă. Deşi atletismul nostru se duce la vale, declinul devenind dramatic după instalarea lui Ilie Floroiu la conducerea federaţiei, baza materială a acestei discipline se îmbogăţeşte văzînd cu ochii. Mai nou, operaţiunea de modernizare a stadionului “Emil Alexandrescu” din Iaşi, încheiată recent, a inclus şi darea în folosinţă a unei piste din poliuretan în valoare de peste 400.000 de dolari. Organele locale au susţinut grosul investiţiei, cu precădere Primăria, iar o parte din bani, cam o cincime, au venit de la Fundaţia Internaţională de Atletism patronată de Prinţul Albert de Monaco.

Ca atare, dacă în 1989 era în România o singură pistă sintetică, făcută cadou de IAAF şi montată în Complexul numit ulterior “Lia Manoliu”, azi există 14, numărul lor crescînd mai ales datorită strădaniilor fostei preşedinte a FRA, Iolanda Balaş. Nici o ţară din Europa de Est, nici măcar Rusia, n-are atîtea, din care motiv mîndria cu care doamna Balaş se referă la ele, de parcă ar vorbi despre proprietăţi personale, merită înţeleasă. Ca şi în cazul sălilor de sport din mandatul PSD, e bine că s-a construit, deşi uneori în grabă şi de mîntuială. În situaţia de faţă, e cu atît mai bine cu cît, avînd piste competitive în mai toate oraşele mari, ba şi la Mediaş şi la Poiana Braşov, am luat-o înaintea altora şi FRA poate spera să i se încredinţeze organizarea unui Grand Prix, fie el şi de rangul 2, într-un viitor apropiat. Mai departe însă, trebuie să observăm, evident fără nici o plăcere, că rezultatele înregistrate de atleţii români în ultima vreme, dezamăgitoare pe linie, nu reuşesc să ţină pasul cu investiţiile. Băgăm adînc mîna în buzunar, sîntem sprijiniţi şi din afară, numai că, din păcate, în loc să cîştigăm teren, pierdem. Am ajuns să trăim din amintiri. De ce se întîmplă asta şi din ce cauze?, iată întrebări la care primul ar trebui să răspundă Ilie Floroiu.

Dincolo de Est e Estul sălbatic

Alin Buzărin

Arbitrii cehi au avantajat Steaua. Asta e clar, incontestabil, limpede ca lumina zilei. Deşi n-avem experienţă de favorizaţi, trebuie să recunoaştem asta. Cine se ascunde de adevăr greşeşte şi îşi pierde credibilitatea discursului ulterior, din momentele în care vor fi iarăşi furaţi. Pentru că sigur vor mai fi!

La stufosul dosar al celor care au fluierat în detrimentul românilor (inclusiv Dinamo şi Rapid pot invoca la ultimele meciuri din UEFA faze în care s-a judecat în dezavantajul lor) se adună acum şi o filă de altă culoare. Asta nu e normal, dar e logic şi pînă la urmă sănătos pentru echilibrul general, fiindcă mai taie din elanul acelor eterni compatrioţi frustraţi, pe care toată ziua îi fură şi-i pîrleşte cîte cineva.

Noi suferim de acest complex pentru că sîntem estici, dar ucrainenii sînt şi mai estici decît noi. Nu numai geografic, ci şi mental. La dreapta lor, cum te uiţi la Planiglob, nu mai e mare lucru (Moscova e ceva mai sus, iar Orientul asiatic înseamnă altă mîncare de peşte). La dreapta noastră sînt ei. Cei care acum însăilează povestea asta cu 200.000 de euro daţi brigăzii cehe care a oficiat în Ghencea.

Pînă la urmă, nu noi am fost prinşi cu mîţa-n sac la acest nivel, ci ei. Haina de blană, Lopez Nieto şi Aalborg. Să fim corecţi, şi în dreptul României figurează o biluţă neagră, cînd cu folcloristele, dar dimensiunea e insignifiantă. Acum, presa de la Kiev vorbeşte de sume, tendinţe, maniere. Lipsesc, fireşte, datele concrete şi totul se învăluie într-un iz puturos de miasme estice, care va gîdila în mod neplăcut nasurile atît de sensibile ale Occidentului.

Cînd scriu în termeni ironici despre regionalizarea Europei fotbalistice, editorialiştii de la “The Times” se referă şi la aceste aspecte, familiare regiunii răsăritene şi rarisime în restul continentului. Dacă vă aduceţi aminte semifinala Ligii Campionilor din primăvară, Milan ar fi trebuit să urle după arbitrajul nefast de care a avut parte cu Barcelona. Ceea ce în Est e subiect cu iz penal, dramă şi melodramă, în alte părţi ale lumii trece drept fapt care face parte din viaţă şi i se poate întîmpla , la un momernt dat, oricui.

Viaţă am spus? Să nu se supere poporul ucrainean frate, dar măcar la nivel de cluburi trăim mai bine decît ei. Rapidul şi Dinamo au bătut în ultimii ani Şahtiorul, iar Steaua a trecut de Kiev. Asta deşi cluburile lor cu ecartament larg au bugete de 60 de milioane pe an şi de calibru 7,62 pe ţeavă. Iar în victoria clară a Stelei de la Kiev s-a văzut că în timp ce ei trăiesc într-o eternă Perestroikă, noi avem momente, chiar dacă deocamdată supărător de rare, în care încercăm să atingem ţărmurile normalităţii.

“Dacă se va dovedi că a fost cumpărat, arbitrul meciului de la Bucureşti ar putea fi suspendat pe viaţ㔠— Gazeta de Ucraina

Diferenţa dintre gafă şi tîmpenie

Tudor Octavian

Discutăm despre un gen de iresponsabilitate derivînd dintr-o pregătire psihică precară. Pur şi simplu nu înţeleg de ce clipei de uluială a lui Nicoliţă, de la Madrid, i s-au acordat gratificaţii naţionale, iar tîmpeniei lui Galamaz, de la Bruges, nici măcar o primă de excelenţă. De ce continuăm să privim cu şăgălnicie nişte obiceiuri mîrlăneşti, din patrimoniul fotbalului judeţean de maidan – precum scuipatul, datul la gioale şi trasul de tricou în careu – dar facem caz de arbitrajele internaţionale foarte exacte şi, din acest motiv, pasămite antiromâneşti. Adică de acele arbitraje care sancţionează scurt contribuţiile balcanice la istoria faulturilor prosteşti şi ne spun că intrarea în UE priveşte şi relele maniere din sport.

Faultul în careu prin care Galamaz i-a stricat rezultatul lui Dinamo în Belgia are tot dreptul să fie socotit o tîmpenie. Nu gafă, nu eroare de apreciere, nu moment de panică şi nici altceva, ci tîmpenie. Genul acela de rezolvare şmecherească de gaşcă, nu de echipă, care, cînd reuşeşte, e aplaudată în vestiar de coechipieri şi criticată ipocrit de patroni. Trage, carevasăzică, Dinamo ca la galere mai bine de două treimi din meci, pogoară în teren destinul bun în vreo două rînduri şi-i scoate mingea din gol lui Gaev – acest Carlos 2 aciuat cu mofturi în Groapă – şi, hodoroc tronc, hop Galamaz cu tîmpenia.

Mircea Rednic, fiindcă-i băiat de, spune că Galamaz trebuie iertat, deoarece a fost mult timp accidentat. Dac-ar fi vorba de un fault de manual, am aprecia delicateţea lui Rednic. Dar modul în care Galamaz şi-a luat belgianul în braţe în careu nu e fault, e o deprindere. O soluţie golănească venind din fotbalul de trei parale al ligilor inferioare. O rezolvare pe care nici un antrenor mare n-ar recomanda-o.

Nu vreau să spun că n-o să vedem niciodată astfel de tîmpenii pe terenurile vestite ale Europei. Ce vreau eu să spun e că nici un jucător cu adevărat responsabil nu şi-ar permite să nenorocească un rezultat cu un astfel de “moment personal”. Dacă Dinamo n-o să se califice din grupe, vina va fi toată a lui Galamaz. Să ne înţelegem: nu discut o neputinţă fizică, un şut aiurea sau un autogol. Discut ceva ce nu trebuia făcut. Un procedeu necavaleresc. Un tip de intervenţie la care nu-l obliga nici faza, nici rezultatul, nici tactica. Discut un gen de iresponsabilitate derivînd dintr-o pregătire psihică precară.

Poate că sînt eu exagerat, dar cred că între tîmpenia din careu a lui Galamz, lipsa de reacţie a şefilor de la Dinamo – altfel foarte prompţi cu greşelile altora – şi violenţele din avion ale hoardei de suporteri agreaţi de club există o legătură.