Acasă Revista presei Ai cui sunt banii?

Ai cui sunt banii?

117
0

(ProSport)

Marius Geanta

Pe scarile dinspre oficiala stadionului din Urziceni, Gigi Netoiu se exprima la adresa galeriei lui Dinamo, care luase foc la gândul posibilei reveniri a omului-mereu-în negru în “Groapa”: “Sunt oamenii lui Borcea. Nu el se ocupa de suporteri?”

Si se presupune ca Netoiu, posesor al atâtor mijloace specifice acum si în vecii vecilor, chiar stie ce vorbeste. Intrebarea este daca huliganii din avionul de Brugge sunt, vorba vine, pe statul de plata al directorului executiv al “câinilor”. E retoric, nu? Legatura, s-o numim metafizica, la nivel al spiritelor canine cele mai alese, Borcea si penalii din galerie transforma evenimentele din avion si aeroport dintr-un act unic de distrugere într-o operatiune constanta de încurajare si executie pe baza instinctelor primare.

Mai conteaza evolutia curajoasa a echipei, capacitatea regenerativa indusa de Rednic în fata certificatului de proasta purtare eliberat de Borcea în mijlocul Europei? Cum sa devina Dinamo o echipa europeana câta vreme reprezentantii sai agreseaza însotitoare de bord si agenti de paza? Si sa admitem ca nu e o exagerare: suporterii dinamovisti de la Brugge sunt reprezentativi, fie si prin faptul ca au fost dispusi sa cheltuiasca pentru echipa favorita. Intrebarea este ai cui sunt banii. Domnilor Borcea si Netoiu, stiti ceva despre acest subiect?

1-1 cu Europa

Dan FILOTI

Obsedant si foarte diferit acest 1-1 cu Europa – cum, parca, TV Sport titra. A fost mai întâi o remiza cât o calificare pentru Steaua, într-un meci în care toata suflarea ros-albastra ar trebui sa se încline si acum în fata lui Nicolae Dica, salvatorul din confruntarea cu ucrainenii din Kiev. Am trait apoi un egal agonizant pe care Mlada si Rapid si l-au smuls una alteia dupa doua reprize desprinse parca din meciuri diferite si care îi someaza pe giulesteni sa iasa învingatori din iadul de la Atena. In fine, am primit un punct al dinamovistilor de la Brugge. Pe cât de dorit era înainte de joc, pe atât de discutat a fost la sfârsit, întrucât senzatia cu care am ramas cu totii este ca se putea mai mult, chiar si în conditiile în care “câinii” au aliniat o formatie peticita.

România aduna puncte mai cu târâita, dar înca le aduna si se mentine pe prima pozitie în clasamentul coeficientilor, despre care mai ca nu stiam ca exista acum vreo trei-patru ani.

Tot ce se întâmpla acum aduce cu jocurile acelea facile de pe computere cu care ne mai omorâm plictiseala când avem câte o fereastra. Am mai trecut un nivel si deja e mai greu. Se mareste viteza, creste gradul de dificultate. Ideea e ca nu putem învata si nu ne putem bate propriul record decât perseverând si agatându-ne de fiecare sansa. Nici nu trebuie sa ne uitam la ce fac ceilalti jucatori. Inca ne batem cu noi însine, pentru a putea spune la un moment dat ca am trecut la avansati.