(articole preluate din GAZETA SPORTURILOR)
– Tudor Octavian
Ce se întîmplă acum la Dinamo nu-i sfîrşitul unui proces de clarificare, ci începutul unui declin
Cînd nu înţelegi un lucru – spune una din Legile lui Murphy, vestitul autor de principii anapoda, dar cu atît mai provocatoare, de prin anii 1970 – ia un ciocan mai mare. Eu încă n-am înţeles de ce s-a lepădat Dinamo de antrenorul cu care a cîştigat turul. Şi fiindcă în explicaţiile lui Giovanni Becali nu mai cred nici dacă le poate proba la tribunal, am să iau un ciocan mai mare şi am să zic: Dinamo a recunoscut, despărţindu-se de antrenor, atunci cînd le era amîndurora lumea mai dragă, că poziţia de lider de toamnă ascunde un secret stînjenitor. Cum ar fi, bunăoară, faptul că nişte puncte, din totalul de fruntaş pe ramură, n-ar fi fost cîştigate în teren. Şi că astfel stînd lucrurile, în viitorul apropiat, un viitor cu nişte arbitraje din ce în ce mai corecte, e nevoie de un antrenor pe cît de străin, pe atît de inocent în treburile de dedesubt ale campionatului nostru.
Exista riscul, aş îndrăzni să spun, ca Andone să se supere nu numai pe Giovanni, dar şi pe viaţă. Iar apoi şi pe propria-i conştiinţă. La cît îl simt eu de iritat pe Andone, dacă aş fi şef la Dinamo, parcă l-aş ţine şi mai departe de ţară, nu în Nicosia. Nu în Alaska, ca să nu intre poporul la idei, dar pe undeva, prin China sau Nagorno Karabach tot l-aş exporta.
Supărările ce mocnesc de mai mult timp la Dinamo şi care au început să scoată în faţă nişte vinovaţi fără vină, cum ar fi de pildă inimosul Florentin Petre, singurul din echipă care şi-ar da şi duhul pe teren, dacă ţara şi clubul i-ar cere-o, pot avea şi această pricină, că înăuntru-i leopardul şi afară-i vopsit gardul.
Acţionarii de la Dinamo n-ar fi atît de deranjaţi de ce gîndeşte toată lumea despre rîca din interior, dacă ar fi siguri că pot miza în continuare pe cîteva prietenii productive, la nivelul stăpînilor de cluburi. Numai că pe tactul lui Giovanni Becali se pot baza chiar mai puţin decît pe jocul lui Zicu. Iar dacă tact nu e, la împărţirea frăţească a punctelor, nici locul întîi nu prea mai e de unde să fie.
In termeni judiciari, ce fac eu se cheamă prezumţie de vinovăţie. Am însă toată îndreptăţirea să bănuiesc o cauză mai urît mirositoare, decît aceea care priveşte jocul haotic al echipei. Contează mai puţin că unul ca mine nu înţelege cum de-şi permite un nou venit, ca Becali, să dea peste cap un mecanism, care ţinea clubul în prim planul luptei pentru titlu, contează mai mult ce nu înţeleg jucătorii. Ori, aici e problema, la vraiştea din sufletele şi din judecata fotbaliştilor. In mic, tensiunile de la Dinamo par copiate după cele din Alianţa DA. Impresie venind şi din evidenţa că, în ciuda îndesirii meselor festive şi a declaraţiilor de pace şi prietenie, conducerea colectivă a afacerii e mai nesigură pe obiectiv decît echipa.
N-aş vrea să fiu profetul cel rău, dar tare mă tem că ce se întîmplă acum la Dinamo nu-i sfîrşitul unui proces de clarificare a situaţiei, cum umblă să ne asigure mult prea zîmbăreţul don Giovanni, ci începutul unui declin, care curînd se va lăsa cu o harţă generală, mai mare ca aceea din PNL – PD – PC – UDMR.
Presa vs Mutu
– Adrian Georgescu
Începutul de an excelent al lui Mutu i-a lăsat mască pe cei care l-au criticat. Ce ar putea scrie acum, după cele două goluri ale sale, trei dintre semnăturile fulminante ale presei române?Jurnaliştii învaţă să sară de la o stare la alta. Acum sînt acuzatori, pentru ca, după două goluri, să devină entuziaşti. Prin prestaţia excelentă, jucătorul lui Juve i-a prins pe picior greşit pe criticii săi. În această pagină sînt parodiate articolele a trei ziarişti care au scris de multe ori despre Mutu. Ce ar publica ei acum? Haideţi să le citim improvizaţiile, în stilul care-i caracterizează pe fiecare.
Dor de Mutude “Adrian Păunescu”

Iar se ridică sfinţii-n catedrale,Şi merg pe Delle Alpi s-atingă absolutul,Căci a-nviat Mesia din TrivaleDecarul nostru veşnic Adi Mutu.Bătrînă Doamnă, ai întinerit, rebelo,Începi să-ţi mai reaminteşti trecutulDe cînd în legiunea lui CapelloIntrat-a pe vecie Adi Mutu.Noi n-avem genii cu nenumăratulDoar pe acela ce-a sculptat sărutul,Pe Eminescu şi pe subsemnatul,Dar cap de listă-i unul: Adi Mutu.Neconvertibil leu al Daciei Romane,Rescrii istoria cu pasa şi cu şutul,Tu, crivăţ peste porţile duşmaneIrepetabil şi magnetic Adi Mutu.Sfioşi venim spre tine, genial juvete,Cum se ducea nea Nicu la MobutuPlătim, de trebuie, mia de bileteCa să-l vedem pe-al nostru magic Adi Mutu.Te cîntă Ardealul, Ţara RomâneascăÎţi scaldă nemurirea Siretul şi cu Prutul,Şi Basarabia, vatră strămoşeascăŢi se închină numai ţie, Adi Mutu!O veşnicie parcă ne-ai lipsit, vedeto,La multe-mpărăţii ne-am dat tributul.Ca să renască Burebista-n “lo scudetto”Veniţi să îl încurajăm pe Adi Mutu!
Mai scutiţi-ne, domnule Mutu!de “Cristian Tudor Popescu”

Ce vrea Adrian Mutu să demonstreze prin aceste două goluri marcate unei echipe de mîna a treia? Crede că va intra în istorie? Mă îndoiesc. La 27 de ani, Napoleon Bonaparte cucerise deja Milanul. La 27 de ani, Adi Mutu nici n-ar fi titular cu Milanul.Că e mare fotbalist? Aş vrea să vă reamintesc cîteva lucruri, domnule Adriean Mutu, că altfel nu pot să vă spun. La primul gol aţi dat în transversală de la 5 metri, ca un fundaş de Divizia C. La golul al doilea, un mare jucător ar fi pasat, n-ar fi riscat cu impertinenţă soarta campionatului ca să-şi cumpere un loc de titular. Cîte deposedări aţi făcut cu Palermo, domnu’ Adrian? De cîte ori aţi venit în sprijinul propriei apărări? Marii jucători joacă şi de pe fundul terenului, ca acest Federer cu care am avut cinstea să schimb cîteva mingi la Bucureşti. Iar dacă nu începea ploaia, cu experienţa mea de comentator, pot să spun că ar fi fost un meci pe muchie de cuţit.Şi bucuria aceea sfidătoare, de om căruia nu-i pasă de nimic! Domnule căpitan al naţionalei României, ţara e sub ameninţarea apelor, a stîncilor de pe Valea Oltului, a gripei aviare, iar dumneavoastră vă arde de îmbrăţişări!? De aceea vă rog, domnule Adi de la Juve, ca înainte de a trage la poartă să reflectaţi mai atent la efectele secundare ale acestor goluri care ne fac mai mult rău decît bine.
Ne-ai învins, Adriane!de “Cătălin Tolontan”

În anii ’80, după ce Eugen Barbu a publicat un aspru rechizitoriu la adresa lui Cămătaru, acesta a înscris un gol istoric cu Suedia. Atunci, ziaristul a simţit nevoia să-şi ceară scuze tot în scris, prin materialul “M-ai învins, Rodioane!”, intrat în istoria presei sportive româneşti.Gazeta l-a criticat deseori pe Adrian Mutu. L-am denumit “dealer de dezamăgire naţională”, “natură moartă în pinacoteca lui Abramovici”, “playboy de Călineşti” sau “Băsescu în şort”. Însă presa, acest pluton de execuţie cu gloanţe oarbe, trebuie uneori să întoarcă armele şi să-i apere pe eroii neamului. Aceasta nu este ipocrizie, ci demnitatea de a-ţi recunoaşte greşeala.Vărul unui nepot de scriitor sud-american îi împărţea pe bărbaţi în două categorii, în funcţie de locul în care se duc după ce iau salariul. Unii aleargă imediat la bordel, alţii merg să facă piaţa. După evoluţia sa din meciul cu Palermo, în care s-a pus total în slujba echipei, sînt convins că în curînd ne vom întîlni cu Mutu la o coadă la roşii. Sper doar că şi atunci vom avea bărbăteasca demnitate de a-l lăsa în faţă.
Frizerii lui Chiacu
Hristu Chiacu, pe lîngă faptul că e nepotul lui Gigi Becali, trece drept un băiat excentric. Atunci cînd îl apucă, îşi face freze fistichii, cu diverse desene. Oare ce emblemă îi vor grava stiliştii acum, cînd este obiect al disputei dintre FC Naţional, denumită pe vremuri “echipa frizerilor” şi Dinamo, mai concret între Constantin Iacov şi Ioan Becali?






































