"AS DA DINAMO IN JUDECATA, DAR NU MA LASA SUFLETUL!"

(FANATIK)

Andrei Trifan

Lica Nunweiller este cel de la care a pornit titulatura de „ciine rosu”, atit de draga astazi fanilor si conducatorilor dinamovisti. FANATIK va prezinta un interviu extrem de interesant despre bucuriile, pericolele, neimplinirile si neajunsurile unui om dedicat intrutotul culorilor alb-rosii

N-a fost dificil sa dam de fundasul de fier al lui Dinamo din anii ’60. Intr-o casa ingrijita, situata pe o straduta din zona Dorobanti, am descoperit un domn la fel de plin de viata ca atunci cind musca din adversary.

Ce face adevaratul „ciine rosu”?

– (zimbeste amar) E putina lume care stie sau care nu a uitat acest lucru. Uneori, si eu am impresia ca incep sa uit. Fizic, nu ma simt prea bine. M-am lovit acum vreo trei saptamini, in curte, mai rau decit in toata cariera. Era polei si am alunecat. Abia ma misc acum. Am facut comotie pe teren, dar nu mi s-a parut atit de greu… Probabil ca e si virsta de vina…

„Nu am fost omul banului”

De unde provine celebra porecla?

– E foarte simplu. Eram la Dinamo si un coechipier de-al meu si de-al fratelui meu Nelu, Panait il chema, spunea ca nu ii e frica de nimeni pentru ca ii are in spate pe ciinii Nunweiller. Pentru ca eu aveam parul roscat, au inceput toti sa imi spuna ciinele rosu si asa a ramas in timp. Prin tinerete mi se mai spunea si jidanul de la culoarea parului.

Acum este o emblema pentru Dinamo…

– Am vazut acest lucru. Pe mine nu m-a „deranjat” nimeni cu nimic in acest sens, nici macar cu o intrebare. M-am gindit sa ii dau in judecata pentru ca folosesc denumirea, dar nu pot, pentru ca nu ma lasa sufletul. Daca ii dau, trebuie sa imi plateasca niste daune, iar eu nu vreau sa fac rau clubului pe care l-am iubit atita vreme.

Financiar v-ar ajuta…

– Asa este, dar nu am fost niciodata un om al banului, am avut alte principii. Am muncit 31 de ani pentru Dinamo. Din pacate, acum am necazuri mari cu pensia. Am iesit cu gradul de colonel, dar unii, care sint plutonieri, iau dublu fata de cit iau eu, pentru ca nu mi s-a calculat nu-stiu-ce vechime. Regret acum ca am refuzat, cu multi ani in urma, sa ma faca seful sectiei de fotbal. I-am zis atunci unui colonel: „Tovarase, eu mor daca stau la birou. Viata mea e pe gazon”. Poate acum ar fi fost altfel.

„Slabeam patru kilograme la un meci”

Cum vi se pare fotbalul actual?

– Diferit, total diferit. Acum miza este una pur financiara. Pe vremuri eram adversari, nu rivali, pe teren si prieteni, in afara lui. Eu de exemplu si acum am ramas amic bun cu Emeric Ienei. Deseori ne opream in timpul meciurilor si ne uitam in tribune: vedeam oameni pe care ii cunosteam si ne era rusine sa ne scuipam sau sa ne lovim. Nu exista ura intre jucatori.

Deci meciurile erau mai putin aprige…

– De unde domne’?! Slabeam dupa fiecare cam 4 kilograme. Ajungeam acasa si cadeam lat. Ma refaceam cu sucuri naturale, pe care mi le pregatea sotia.

Primele de joc erau pe masura efortului?

– 100 de lei. Atit luam. 50 duceam acasa, la familie, 25 dadeam la magazioner si 25 la maseur. Asa faceau toti jucatorii. Aveam un respect enorm pentru cel de linga noi.

Si tentatiile erau mai putine…

– Nu e adevarat. Si atunci erau circiumi si multe altele. Eu nu pierdeam timpul prin baruri. Mai beam o bere, dar acasa, cu sotia. Printre noi erau si unii care mai „serveau”, dar masurat.

Dati afara de pe stadion!

Cind ati vazut-o ultima data pe Dinamo pe viu?

– Demult, acum vreo 5-6 ani. Am fost cu fratele meu Nelu la un derby Dinamo – Steaua, in Stefan cel Mare. Ne-am dus si noi la tribuna oficiala, pentru ca aveam o virsta si nu mai puteam sta la peluza. A venit la un moment dat unul dintre sefii de acolo si ne-a dat afara. Nu ne-a spus-o direct, dar le-a zis celor de la paza: „Ce cauta astia aici, pe locurile noastre?!”. De atunci, am refuzat sa mai merg la vreo partida! Doar Nicolae Badea a fost un domn si, desi nu a intervenit in acel moment, ne-a trimis cite un ceas cu emblema ciinilor rosii imediat dupa partida. Acesta e singura atentie din partea clubului!

„Am facut blat, din dragoste de Dinamo”

Ati participat la blaturi?

– Toata lumea stie ca eu si fratii mei am fost tot timpul corecti. Ma jur ca in viata mea (isi face semnul crucii) am facut o singura data un aranjament, din dragoste pentru Dinamo.

Cum asa?

– Eram la Dinamo Bacau si jucam la Bucuresti, contra fostei mele echipe. Unul dintre jucatorii bucuresteni de atunci mi-a zis: „Nea Lica, ne ajutati bre’ si pe noi?”. I-am spus: „Mi-e rusine, nu pot sa fac asta. Ii intreb pe ceilalti baieti si, daca ei vor, va ajutam”. Unii au vrut, altii nu prea. Pe teren, scorul era 0-0 si se apropia finalul. La un corner, portarul nostru a vrut sa sara sa prinda mingea, dar eu l-am tras de tricou si Dinamo Bucuresti a marcat.

„Hagi nu a fost cel mai bun!”

Ati fost coleg cu fratii dumneavoastra. Le-ati fost si adversar?

– Da (ride cu pofta)… Mi-aduc aminte ca am jucat o data impotriva lui Radu. Eu eram la Dinamo Bacau, el la Dinamo Bucuresti. A scapat pe partea dreapta, iar eu am plecat din centru si m-am dus direct spre el. A lasat mingea si a luat-o la fuga pe pista de atletism. „Am crezut ca vrei sa ma omori cind te-am vazut venind asa”, mi-a zis dupa meci. Era un fotbalist formidabil, mai bun ca Hagi.

Nu e o parere subiectiva?

-Nu, e cit se poate de obiectiva. Cei care au trait in acele timpuri, stiu despre ce vorbesc. Gica Hagi nu a fost cel mai bun din istoria Romaniei. A fost foarte bun, dar inaintea lui au fost un Nicolae Dobrin sau un Radu Nunweiller. Hagi nu dadea cu capul, nu lovea mingea cu piciorul drept. Nu era la nivelul celor doi, care erau completi.

Sotia, "motorul" sau de-a lungul vietii

Ati jucat in strainatate inainte de 1989. V-ati gindit sa ramineti acolo?

– Niciodata. Am evoluat pentru Besiktas, dar dupa un an nu am mai putut sta departe de familie. Nevasta mea facea naveta, ii era imposibil sa aiba grija si de copii. Le-am cerut turcilor sa ma lase sa plec, semnind o hirtie ca decizia imi apartine in totalitate.

Sinteti mindru de familia dumneavoastra.

– E normal. Mihaela, una dintre fiice, este prezentatoare la OTV, iar ceilalti doi copii sint minunati si ei. Despre sotie, ce sa mai zic? Ea a fost „motorul” meu de-a lungul vietii. Ii iubesc din tot sufletul.

Ati fost si un antrenor de succes…

– Nu m-am laudat niciodata cu performantele mele, desi am cistigat titluri si cu seniorii si cu juniorii, antrenind nume celebre ca Lucescu sau Dinu. Victoriile nu m-au schimbat cu nimic. Pe multi dintre actualii tehnicieni din Liga I, care mi-au fost elevi, i-au schimbat insa. Niciunul nu a sunat sa intrebe cum o mai duc. Asta e ceea ce doare cu adevarat.

Era sa moara intr-un accident aviatic

„Plecasem sa observ o echipa din Irlanda, desi nu stiam deloc engleza. Avionul a facut escala la Londra si acolo, pe aeroport, un român mi-a zis sa nu plec cu legatura pe care trebuia sa o iau, ci sa mai astept. Nici pina in ziua de azi nu stiu de ce exact. Am plecat mai tirziu, iar a doua zi am aflat ca avionul pe care trebuia sa il iau initial a picat”

„Nepotul meu, Andrei, e foarte talentat. Poate sa ajunga fotbalist, dar nu as vrea nici sa neglijeze scoala. Oricum, nu vreau sa il duc la Dinamo, ca sa ii oftic”

„Nu mi-a fost frica niciodata de Securitate. Ne filau mereu, dar ascultam Europa Libera si Vocea Americii fara probleme, cu ei pe garduri. Eram prea corecti ca sa ne poata face ceva. Toata lumea stia ca familia Nunweiller este corecta”