(articole preluate din ProSport)
Ion Cupen
Marturisirea sumbra din subtitlu apartine unui mare fotbalist rasarit în Oltenia, înflorit sub tricolor si copt de-a binelea în echipamentul unor echipe de rang mondial. Ea exprima deopotriva frica si dezgust, cauzate de starea campionatului. Când lehamitea vine si din loja actorilor, nu doar de la galerie, înseamna ca spectacolul e compromis.
Nu-i un secret ca miza teribila a doua promovari rasplatite regeste în Liga Campionilor a declansat toata isteria. Vârful clasamentului a devenit o tinta vânata de veleitari. Un fel de iepure alergator în fata haitei. Dar în timp ce ogarii stârniti pe urmele pradei au un fairplay canin desavârsit, recunoscând întâietatea zveltilor, puternicilor si perseverentilor, fara piedici, agresiuni sau urinari superioare, oamenii comit mârsavii. Oricine inventariaza arsenalul fotbalului nostru se ia cu mâinile de cap, întocmai ca Gica Popescu. Agitatie, abuzuri, hotii, calomnii, potlogarii, taraboi, violenta, santaj, badaranii, insulte, ineptii. In acest paienjenis misuna pistolari naimiti costumati în arbitri. Ultimul exemplu, Trandu cel tandru cu Steaua si naprasnic cu Gloria. Dar Steaua nu mai poate fi certata în preajma unui meci înfricosator, ca acela cu Lyon, care nu-i decât un abator modern de transat adversarii.
In tot acest timp în care plutonul se învalmaseste pe urmele sale cu zgomot, Dinamo trece impasibila mai departe, opintindu-se în triunghiul Niculescu – Danciulescu – Ganea, unde se cuibareste titlul de campioana. Jocul ei nu entuziasmeaza. Nu-i anemic, dar nici nu da în clocot, asemenea unui vas la foc mic si bine întretinut. Cu alte cuvinte, Dinamo pare un alergator de cursa lunga conectat la o sursa de oxigen, sub biciul de catifea al lui Rednic.
Orice greseala e furt?
Iulian ANGHEL
Parca niciodata atmosfera din liga lui Mitica n-a fost atât de încinsa, parca niciodata fairplay-ul n-a fost târât în mocirla acuzelor si îngropat în mizeria calomniei.
Goana dupa banii care vin din Liga a stârnit furia conducatorilor care arunca în stânga si în dreapta cu jigniri si amenintari, convinsi ca dreptatea e a celui care striga mai tare. In acest climat de razboi, arbitrii par oamenii cei mai napastuiti, cei mai lipsiti de aparare. Nu ma declar nici un aparator, si cu atât mai putin un fan al cavalerilor fluierului, ba din contra, consider ca arbitrajul românesc duce lipsa de valori si de oameni cu personalitate, însa ultimele întâmplari tind sa transforme aceasta breasla într-una de sacrificiu. Pentru orice insucces, indiferent de echipa, sunt de vina arbitrii, orice greseala e furt calificat, orice eroare repetata înseamna un atac al Mafiei sau al altor organizatii secrete. Corpodean, Salomir, Balaj sau Tudor, dau câteva exemple, au devenit în ochii lumii raul fotbalului românesc, personaje care influenteaza ierarhii si stabilesc campioana. Mi-e greu sa cred ca acesti baieti sunt atât de importanti, mi-e greu sa cred ca se întâlnesc la un sprit si extrag dintr-o urna biletele cu ofertele financiare ale echipelor care trag la campionat.
Totul e de fapt o diversiune, menita sa mute razboiul în sufrageria altora. Greseli s-au facut mereu si se vor mai face. Prestatii penibile si tendentioase, asemenea. Arbitri slabi exista în aceeasi masura în care exista si jucatori slabi, si antrenori slabi, si conducatori slabi. Numai ca acesti arbitri, parte a fotbalului, sunt cei mai expusi, fiind fortati sa suporte consecintele erorilor pe care le fac la scara unor catastrofe nucleare.
