(Gazeta Sporturilor)
Adrian Georgescu
Am trăit de atâtea ori meciul Dinamo – Benfica, încât putem deja să ne ghicim în palmă rezultatul. Ce cardiolog are nevoie de stetoscop ca să găsească inima?
La început, totul merge mai bine decât ne-am fi aşteptat. E perioada în care toţi pun osul. Dacă un meci ar consta doar din începuturi, i-am umili pe toţi. Din păcate, pe drumul dintre bine şi mai bine vine şi prima ocazie de gol.
Din această prima şansă clară porneşte fisura ce va dărâma clădirea. În loc să rămînem montaţi într-un efort pe care-l considerăm inutil, conştientizăm că “se poate”. Ooo, cât iubim această exprimare impersonală! Ne fereşte de orice responsabilitate, chiar şi de cea a victoriei. Nu “noi putem”, ci “se poate”. Cine poate? Altcineva. În orice caz, nu noi. Tipic pentru nişte oameni pe care nu-i poate bate doar adversarul, ci şi norocul. Remarcaţi că suntem singurul popor din lume în care şansa dă cu bâta.
Aşadar, atacantul scapă singur cu portarul şi ratează. Pentru alţii, este “o primă ocazie”. Noi reţinem doar că a fost “ratată”. E patul moale pe care se tolăneşte ideea: “Băăăăi, putea să fie 1-0. Când ne vom mai întâlni cu o asemenea ocazie?”. 1-0 este meterezul din spatele căruia am putea rezista la infinit, turnând smoală în capul năvălitorilor care trag cu carabina de la un kilometru.
Mijlocaşul care a dat pasa luminoasă gândeşte că, în fond, el şi-a făcut datoria, dar ceilalţi şi-au bătut joc de munca sa. Se spune că românul nu respectă munca. Aiurea! Nu respectă munca altora! A lui e sfântă.
(Deschid o paranteză. Acum câţiva ani, un tip mi-a pus faianţă în baie. Se mişca atât de repede, încât îmi dădea frisoane. Mă făcea să simt că nu-l merit, că-l plătesc prea puţin pentru o asemenea îndemânare. Când a ajuns la rosturi, plăcile acelea care completează rîndul, dar care trebuie tăiate, am auzit bocănituri cumplite din baie. Omul trăgea doar un şanţ subţire pe placă, apoi o izbea de o muchie de gresie ca să o rupă. Spărsese deja două plăci de gresie. Munca altuia. Asta nu l-a împiedicat să-mi răspundă cu ochi mari cât ai lui Bambi la întrebare: “Păi, dom’ şef, n-aţi spus că vreţi repede?”).
Ne întoarcem pe gazon. Să presupunem că prin minutul 38 dăm gol. Mare greşeală! Antrenorii români ar trebui să-şi instruiască jucătorii ca în meciurile grele să nu înscrie până la pauză. Contrar opiniei generale, relaxarea nu intervine după ce marchezi. Atunci se termină. Intervine doar pauza, care nu este, vorba unui comentator TV, un “sfeştnic” prea bun pentru români.
Noi nu vedem în pauză intervalul dintre două reprize de muncă, ci privim prima repriză ca pe un efort temporar între două perioade de odihnă.
Sub nicio formă nu întrerupeţi un român care munceşte! După o bere şi-o ţigară, va fi alt om. Ba nu, va fi un Dumnezeu în ziua a şaptea, care-şi contemplă tandru opera şi vede că e bine.
Dar, vai!, există ziua a opta şi repriza a doua. Adversarii apar de peste tot şi se caţără pe meterez. Păstrăm un atacant izolat care-i mai sperie pe fundaşii adverşi doar dacă îi ciupeşte de coaste şi le face “Bau!”. Recuperarea mingii devine unica tactică de joc, după care cel ce-o are la picior se chirceşte de spaimă. În câteva minute a uitat ce e mingea. Vrea doar să scape de ea, să scape de acest meci, de acest ghinion care nu se mai termină odată.
Şi alunecăm în dulcea moleşeală a eşecului, pe care-l iubim cu sete pentru că ne-am obişnuit cu el şi măcar nu ne omoară. Iar ceea ce nu te omoară te face mai rezistent. În cazul nostru, mai rezistenţi la demnitate.
Şi ne predăm candizi oricui atacă, fii ai unui neam care n-a cucerit niciodată pe nimeni, dar care şi-a cucerit toţi cuceritorii prin felul deschis şi prietenos în care-şi aşază gâtul pe butuc.






































