(articole preluate din GAZETA SPORTURILOR)
– Maria Andrieş
Ioan Andone are probleme la Dinamo din cauza unor acţionari scoţieni. Alex Ferguson are probleme la Manchester din cauza unor rezultate româneşti. Destine paralele? Nu, lumi paralele.
Ştia Borcea ce ştia, cînd îl asemăna pe antrenorul dinamovist cu managerul din Insulă. “Andone va rămîne la noi cel puţin cît Ferguson la Manchester”. O comparaţie care s-a vrut inspirată la vremea cînd a fost rostită şi care acum sună ironic. Aproape sarcastic.
Borcea viza numai durata contractului. Dar 19 ani pe banca lui Manchester nu sînt egali cu 19 ani în campionatul românesc. Nici pomeneală. Anii la Dinamo, de exemplu, sînt ca buteliile. Ard repede. Sînt toxici şi cu presiune mare. Andone ar trebui să aibă cîteva vieţi ca să stea în Ştefan cel Mare cît Ferguson la MU. Şi dacă tot nu poate sta cu el, cel puţin să plece o dată, ca să se-mplinească vorba profetului executiv.
Comparaţia dintre Ando şi Fergie are totuşi adevărul ei, fără legătură cu timpul. E vorba de doi antrenori al căror nume a fuzionat cu cel al echipei. Aproape se confundă şi e greu să-l dezlipeşti pe unul sau pe altul de sigla clubului fără să răneşti obişnuinţele publicului. Se simte asta chiar înainte de plecarea lor propriu-zisă. Se simte că “la Dinamo s-a rupt ceva”, cum zicea Andone.
Numai că unul dintre ei e judecat în funcţie de performanţe, celălalt – în funcţie de bugetul-fantomă al clubului. Pentru Ferguson, cel mai greu reproş e ratarea primăverii europene, în premieră ruşinoasă pentru clubul englez. Lui Andone i se reproşează încă de pe acum că va cere prea mulţi bani la prelungirea contractului. Nu performanţele, ci finanţele îi deranjează pe acţionarii alb-roşii.
Pentru că lucrează numai cu fotbalişti pursînge, Sir Alex a început să parieze şi la stadion, nu numai la hipodrom. A riscat aliniind invalizi şi începători în meciuri de Liga Campionilor. A riscat, a pierdut, de data asta cam mult, 20 de milioane de euro, o sumă care nu e deloc cuşer pentru noii patroni. Andone n-a riscat, pentru că are incomparabil mai puţină libertate de mişcare şi putere de decizie decît orice manager din liga a treia engleză.
Dar e tras la răspundere ca şi cum el ar tăia şi ar spînzura în club. Ca şi cum el ar numi staff-ul tehnic, ar stabili cheltuielile şi politica de transferuri. Ca şi cum ar avea voie să-i ignore liniştit pe “clienţii” lui Neţoiu, pe favoriţii lui Borcea şi preferaţii lui Giovanni. Ferguson trebuie să apere un blazon, Andone trebuie să servească nişte interese.
Judecata e cu public, în ambele cazuri. “Mass-media va avea foarte multe de spus”, susţine tehncianul lui Manchester. Verdictele se dau la finalul sezonului. Sau mai devreme. Ferguson va rămîne oricum “sir”, titlu dat “în semn de preţuire pentru serviciile aduse Coroanei şi fotbalului britanic”. “Vreau să fiu preţuit”, cere şi Andone. Cam cît? întreabă şefii lui Dinamo.
O posibilă explicaţie
– Catalin Tolontan
Fotoliul de şef al arbitrilor rivalizează ca atractivitate cu scaunul electric. Vorba lui Huzu, înainte de a renunţa: “Am stat trei etape şi mă simt ca şi cum aş fi condus trei ani”. Eşti insultat, suspectat, urmărit, manipulat, ameninţat, bîrfit, detestat, linguşit, dezinformat, invidiat şi, în cele din urmă, primeşti un şut în fund şi recomandarea unui set complet de analize. Sînge şi urină. Pipi nici nu trebuie să mai faci, îl storci din hainele tale.
Şi atunci, de ce este atît de mare bătaia? De ce s-a urlat ieri în şedinţă, ca pe ringul bursei, unii dînd senzaţia că-şi joacă soarta?! “Suceavă” s-a luat de Grigorescu, Rainea de toată lumea, iar Kassai l-a ţinut de poala hainei pe Avram, care mai avea niţel şi decola.
Răspunsul e calm, obiectiv şi înspăimîntător. Prin aproape fiecare oraş al ţării bîntuie cel puţin o umbră glorioasă de fost fotbalist care-şi trăieşte decăderea în alcool şi în compasiune publică. Stau prin case închiriate, pentru că femeile le-au luat apartamentele repartizate cîndva de Partid, sau dorm prin vestiare părăsite, în apropierea tabelelor de marcaj care au vibrat la golurile lor. Cîte unul moare şi primeşte o pagină de ziar cu care să-şi învelească amintirea. Cunoaşteţi atîtea cazuri…
… dar ştiţi măcar un singur exemplu de fost arbitru care să trăiască sărac?!
… un nume de cavaler FIFA care să umble cu un cal costeliv?
… un tuşier ajuns pe muchia vieţii sau un central căzut în mijlocul nevoilor?!
Şi atunci înţelegem de ce miza de la CCA e planetară şi de ce foştii arbitri îşi fac copiii arbitri şi nu fotbalişti!
Biiine, să ju(de)căm cu inima
– Radu Cosaşu
Fiindcă ni se cere tot mai apăsat să jucăm “fotbal cu inima”, încep prin a constata că inima, de-i mai zice de la o anume vîrstă cord, are două auricule şi două ventricule; 2 plus 2 făcînd patru, exact patru au fost evenimentele care mi-au mers direct acolo şi mai sus, la creierul de-i mai zice şi minte. Prin geniul limbii române, noi putem juca şi ju(de)ca doar cu două litere în plus. Nu multe neamuri trăiesc acest miracol lingvistic. A fost mai întîi catastrofalul meci al Realului în faţa lui Getafe, singura echipă din lume care aparţine, la propriu, celui mai expresiv personaj românesc: Gică (şi) Contra. Era greu de crezut că nişte galactici căzuţi pe şi la pămînt pot juca şi mai prost decît cu Barca; au realizat-o şi pe asta, învingînd cu un amărăştean 1-0 din trei şuturi pe poartă (Getafe – 11) şi cinci ocazii de gol (Getafe – 8). Cît ţin cu Barca, am suferit pentru penibilii ăştia de Zidane şi Ronaldo, avînd totuşi puterea să recunosc că TRU anunţase din timp, aici, în Gazetă, căderea, iar eu îl contrasem sperînd în Robinho…
A fost apoi chinul Stelei cu Vasluiul, meci caracterizat la Naţional TV într-o cascadă de superlative, cînd “teribil”, cînd “nebun”, cînd “fantastic”, cînd “epuizant”… de nu mai ştiai dacă eşti în România. Presupuneam – conform unei idei personale, expuse de curînd, tot aici – că Steaua nu va putea juca în campionat cum o o făcuse cu doar trei zile înainte calificîndu-se pentru Europa; prea mare fusese euforia joi ca să se mai concentreze pentru 90 de minute cu ultima clasată. Dar nici aşa, cu gafe la Ogăraru, cu “toate greşelile posibile”, vorba lui Protasov. Meci mai degrabă anormal, mi s-a lipit ca marca de scrisoare prin două imagini: băieţii aceia din Vaslui cîntînd de fericire în pielea goală pe frigul ăla, în mizeria aceea de stadion, cu prelata uitată la magazie şi golul lui Boştină (evenimentul numărul trei) singurul care putea rivaliza cu minunăţia lui “Măldă” în Giuleşti cu grecii, demnă şi ea de Juninho Pernambucano.
Al patrulea eveniment care m-a pălit din cap pînă în degete s-a concentrat într-o înjurătură a domnului Dumitru Dragomir. Fără a mă numi, domnia sa m-a făcut de tîmpit. Furios foarte că nu dăm ochii peste cap şi nu leşinăm ca dumnealui de mîndrie că a noastră Românie e prima în coeficienţii europeni, preş-ul Ligii s-a exprimat aşa, în faţa unei doamne de la N24: “Doamnă, cine vede în Cupa UEFA o divizie B a Europei e un tîmpit!” Recunosc că nu m-am simţit singur şi i-am comunicat-o şi domnului Nicolae Manolescu: “Fii atent, Mitică te-a făcut de tîmpit, te-o fi citit în Cotidianul… Ce facem? Îl dăm în judecată? Îl dăm uitării?”
A rămas să ne mai gîndim, conştienţi că nici asta nu e o soluţie.






































