Acasă Revista presei Hai, România!

Hai, România!

122
0

(Gazeta Sporturilor)

Andrei Vochin

Conform calculului hîrtiei, tragerea la sorţi ne avertizează că s-ar putea să nu mai fie anul cluburilor. Atunci ar trebui să fie anul “naţionalei”. Cu două luni înaintea unor meciuri, orice discuţii tactice au valoarea calorică a unei frecţii aplicate unui picior de lemn. În 60 de zile, jucătorii pot apărea şi dispărea fie din cauze naturale (accidentări), fie din raţiuni financiare (transferuri), după cum, în acelaşi interval de timp, stările de spirit în cadrul unei echipe pot bascula. Dacă nu credeţi, rememoraţi traseul Rapidului din această toamnă şi veţi constata că în numai cîteva săptămîni trupa lui Răzvan a coborît nedrept din paradisul echipei momentului în iadul necalificării în primăvara europeană. De aceea, discuţiile despre viitorii noştri adversari în “16″ -imile Cupei UEFA navighează printre impresii, tradiţii şi cifre. În funcţie de acestea ne putem construi scenariile.

Varianta optimistăBenfica – Dinamo. Ei au 11 puncte în spatele lui Porto, “cîinii” 13 înaintea Stelei. Ei coboară din Liga Campionilor, cu toată dezamăgirea aferentă, roş-albii trăiesc tonic prima performanţă europeană din ultimii 17 ani. Ei au jucători sătui de glorie, ca Nuno Gomes, Simao Sabrosa sau Miccoli, noi avem puşti cu foame de performanţă ca Pulhac, Radu Ştefan sau Adrian Cristea. Noi jucăm meciul decisiv pe teren propriu. Pe un stadion pe care în ultimii 5 ani doar Heerenveen a scos un rezultat de egalitate.

Steaua – Sevilla. Am zis Sevilla? Cazul e rezolvat. Sevilla ‘86, cu Cupa Campionilor, Sevilla 2006, cu Betis. Non c’e due senza tre, spune italianul. Steliştii ar vrea să-l creadă. Se îmbărbătează cu faptul că în Europa au jucat mai bine în deplasare, adică acolo unde vor disputa jocul decisiv. Că au reuşit marile performanţe ca outsideri, vezi Barcelona acum 20 de ani, Valencia acum 2 ani, Betis acum un an. Că toate exemplele date sînt din Spania, a doua ţară a românilor (Villarreal sare din schemă ca să nu ne demoralizăm).

Varianta pesimistă Anul acesta, primăvara va dura 8 zile şi va cădea în februarie. Restul anotimpului trebuie asigurat de echipa naţională. Hai, România!

Dinu şi Eusebio, paloş contra săgeată

Cristian Geambaşu

Lui Eusebio Ferreira de Silva i se spunea Perla din Mozambic, lui Cornel Dinu, Procurorul. Dacă i-ar ignora, istoria fotbalului portughez şi românesc ar semăna cu un manual din care lipseşte bătălia de la Waterloo, iar Brutus ar fi victima lui Iulius Cezar. Adică o glumă proastă. Pentru Benfica şi Dinamo, Eusebio şi Dinu înseamnă identitate. Certitudinea că a existat un trecut. Din păcate, şi senzaţia că prezentul îi striveşte, oferindu-le cîte o ramă de tablou din care nu au voie să evadeze.

Ce legătură au toate astea cu Moţi, Radu Ştefan, Mărgăritescu, Claudiu, Simao Sabrosa, Rui Costa, Nuno Gomes, Miccoli? Simplu, ca să pricepi ce înseamnă o întîlnire Benfica-Dinamo sau Dinamo-Benfica trebuie să priveşti puţin şi în trecut. Şi nu neapărat în cel recent, de unde miroase a trădare. Cum naiba să pierzi calificarea la Bucureşti după o victorie la Lisabona? Ca să înţelegi ce înseamnă un meci Dinamo-Benfica în care albul şi roşul se suprapun ciudat, trebuie să ştii că Dinu a însemnat inteligenţă, tehnică însuşită, disciplină, răutate în stare pură, iar Eusebio fantezie, improvizaţie, lovitură de graţie.

Nu s-a schimbat nimic. Şi astăzi, dacă vrei să citeşti un meci Dinamo-Benfica, priveşti spre Dinu şi Eusebio. Cruciatul contra maurului. Paloşul contra săgeţii. Paloşul nostru pare cam greu pentru Moţi, săgeata lor e sigur mai boantă decît pe vremea lui Eusebio.

O schimbare în bine

Cătălin Tolontan

E vorba despre Cristi Borcea. Acum cîţiva ani, cînd credea că doar banii contează, îi arunca pe la petreceri, o ninsoare de confeti verzi, peste podeaua unsuroasă. Se certa cu toată lumea. Umplea ecranul televizoarelor cu aerul strident, de om prost crescut, aşa cum şi-l aminteşte un impresar din Emirate, dezgustat după ce Borcea încercase să-l impresioneze cu bogăţia sa, care încăpea în tabachera arabului cu care discuta.

2006 a fost anul schimbării lui Borcea. Treptat, el a devenit un personaj rezonabil, pe care îl asculţi cu încrederea că nu bate cîmpii. Informează, comunică, oferă încredere echipei şi fanilor.

După umilinţa de la Londra, a intervenit telefonic la Realitatea TV. A recunoscut că a greşit şi el cînd a transformat un meci într-o excursie fără sens. În acelaşi timp, a explicat că jucătorii îşi impun uneori voinţa peste cea a conducerii şi că sînt momente în care un manager pierde controlul asupra grupului.

Ieri, după tragerea la sorţi, Borcea a discutat calm despre dificultatea dublei cu Benfica. Şi n-a călcat, nici cu o silabă, peste hotarul profesiei sale. Transferuri, tactică, acestea sînt treaba lui Rednic, a spus directorul lui Dinamo.

Legenda spune că acum cîţiva ani, după ce i-a vizitat casa cea nouă, Dinu l-a ironizat pe Borcea: “Cum, măi, n-ai nici o carte în atîtea camere?”. Între timp, viaţa a fost cel mai bun bibliotecar pentru Borcea.

Pericole familiare

Maria Amdrieş

Steaua şi Dinamo vor întîlni două echipe de foc în “optimile” UEFA. De foc, pentru că vin din zona fotbalului latin, aprins şi mîndru. Din campionate cu arderi intense, cu suporteri numeroşi şi pătimaşi. De foc, pentru că strălucesc pe scena europeană.

Sevilla şi Benfica sînt nume care sună foarte vechi şi foarte nou în acelaşi timp. Sînt nume familiare, periculos de familiare, nume cu tradiţie solidă, care pot servi de etalon pentru fotbalul românesc. Pînă unde rezistă comparaţia dintre campionatul nostru şi marile campionate? Unde anume e locul nostru pe harta UEFA: în pluton sau în elită? Cît de mult ne-au maturizat participările în cupe din ultimii ani? E foarte important s-o ştim, să nu amînăm momentul adevărului. Care ar fi venit oricum, mai tîrziu, în fazele următoare, dacă sorţii ne cruţau de data asta.

Norocul ne poate ajuta o dată, conjunctura ne poate ajuta a doua oară, dar pînă la urmă va trebui să ne ajutăm şi singuri, nu să ne ascundem la nesfîrşit după complexul de împrejurări din dreptul degetului. E obligatoriu să tragem învăţămintele de rigoare din faza grupelor, să ne numărăm răniţii şi plecaţii şi s-o luăm de la capăt. Începe o altă campanie, cu alte standarde, presiuni şi mize.

În linii mari, Steaua trebuie să joace ca la Lyon, iar Dinamo nu trebuie să joace ca la Tottenham. Dar, la o privire mai elaborată, sînt necesare pregătiri mult mai serioase decît s-au făcut în vară la cele două cluburi. Şi Olăroiu, şi Rednic au nevoie de jucători. De transferuri valoroase, în timp util. Ambele loturi trebuie revizuite şi întărite de la portari la atacanţi. Nici nu încape vorbă să fie doar cîrpite pe ici, pe colo, prin posturile deficitare.

Dacă Becali şi acţionarii alb-roşii au prins gustul banilor de la UEFA, trebuie să prindă şi gustul banilor investiţi pe termen lung la echipe. Fără calcule meschine. În fotbal, performanţele se plătesc înainte, nu după, ca la tarabă.

Studierea adversarilor e treaba antrenorilor. Treaba patronilor e să menţină o atmosferă bună la cluburi. Măcar cîteva săptămîni, să-şi muşte limba cînd îi mănîncă vreun proverb, vreo replică de duh. Să dea sonorul polemicilor mai încet, să poată lucra echipa. Măcar cîteva săptămîni, atît, să-şi pondereze declaraţiile. Să se calmeze. Nu l-au prins pe Dumnezeu de-un picior, n-au dat nici de dracu’, nici de tată-său. Au dat peste doi adversari europeni. Se aşteptau la altceva?

“Sevilla este cel mai dificil adversar posibil” — Cosmin Olăroiu