LUCESCU 70

(prosport.ro)
LUCESCU 70 | Zece momente importante din cariera celui mai titrat antrenor al României | IL LUCElebrating football

S-au scris cărţi despre el, străinii au făcut şi documentare, iar antrenorii tineri ai Europei îl studiază în procesul de obţinere a licenţei PRO. Mircea Lucescu este cel mai titrat antrenor de fotbal din istoria României, iar statistica demonstrează simplu de ce. Luciano Spaletti a spus că ”Mircea Lucescu este cel mai bun antrenor din lume. A avut rezultate peste tot pe unde s-a dus, ştie să se adapteze la toate situaţiile. Este un om de o cultură infinită şi este o persoană foarte simplă”. La împlinirea vârstei de 70 de ani, ProSport face un top zece al momentelor importante din cariera de antrenor a lui Il Luce.

1. A inventat moda antrenorului-jucător la Corvinul Hunedoara

Mircea Lucescu şi-a început cariera de antrenor la Corvinul Hunedoara, club care în mandatul său a devenit izvor de talente pentru fotbalul românesc, dar a şi performat intern şi internaţional. Lucescu a ajuns la Hunedoara în 1977 şi a rămas acolo până în 1982, fiind plătit cu un salariu de 4.500 de lei lunar, după cum îşi aminteşte antrenorul. ”Mi-au dat un post de tinichigiu la combinat. M-a ajutat Nicuşor Ceauşescu în acea perioadă”, rememorează Il Luce. ”Mâna” de antrenor s-a văzut imediat în ceea ce priveşte identificarea şi promovarea tinerelor talente, unele alături de care intra şi pe teren din postura de antrenor-jucător. De la Corvinul au apărut în fotbalul mare în perioada lui Mircea Lucescu mai mulţi jucători importanţi pentru România: Ioan Andone, Mircea Rednic, Mişa Klein, Dorin Mateuţ sau Romulus Gabor.

2. Artizanul primei calificări din istoria României la un Campionat European

Prima provocare au adevărat importantă din noua carieră de antrenor a lui Mircea Lucescu a apărut în 1981, atunci când a trecut şi pe banca selecţionatei României. A început campania de calificare la Campionatul European din 1984 cu o victorie contra Ciprului. Pe stadionul ”Corvinul” din Hunedoara, 15.000 de spectatori au urmărit victoria cu 3-1 a României şi golurile marcate de Văetuş, Cămătaru şi Boloni. A urmat victoria cu 2-0 în faţa Suediei (goluri Ioan Andone şi Michael Klein) şi egalul 0-0 de pe ”Artemio Franchi” cu Italia lui Vicenzo Bearzot care îi avea pe teren, printre alţii, pe Zoff, Gentile, Baresi, Conti şi Paolo Rossi. Returul cu italienii s-a jucat pe ”23 august” din Bucureşti şi a însemnat o victorie cu 1-0 în faţa a 80.000 de oameni, gol Boloni. România a pierdut apoi cu Cehoslovacia, 0-1, cu care a făcut şi un egal, dar a câştigat cu acelaşi scor contra Suediei şi Ciprului şi s-a calificat la turneul final de pe primul loc în grupă. A fost prima calificare din istoria echipei naţionale a României la un turneu final de european.

3. L-a promovat la echipa naţională pe cel mai mare fotbalist român

Cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor a debutat la echipa naţională la doar 18 ani în mandatul lui Mircea Lucescu. În plină campanie de calificare la Euro 1984, antrenorul l-a folosit pentru prima dată pe Hagi la naţionala mare pe 10 august 1983, într-un meci amical disputat la Oslo contra Norvegiei. În partida încheiată 0-0, Gheorghe Hagi a fost titular pe ”Ullevaal” şi a impresionat făcându-i pe cei de la ziarul ”Sportul” să titreze: ”Hagi este principalul câştig al meciului cu Norvegia”.

Mutarea lui Lucescu a fost cu atât mai curajoasă cu cât, după cum a mărturisit însuşi Hagi, promovarea a venit direct de la juniori. Gică Hagi nu a fost convocat nici măcar o singură dată la naţionala de tineret, nu a jucat niciun minut acolo până la convocarea primită de la Lucescu. ”Şi-a pus amprenta pe cariera mea de la început. M-a promovat de la juniori la echipa mare, ştia să mă motiveze. În anumite momente e important să ştii să motivezi un jucător, să stai lângă el şi să ştii cum să-l provoci”, îşi aduce aminte Hagi.

4. Parcursul până în semifinalele Cupei Cupelor cu Dinamo

Mircea Lucescu a început să antreneze pe Dinamo în 1986, într-o perioadă în care Steaua obţinea cele mai mari rezultate din istoria fotbalului românesc. Lucescu a format în ”Ştefan cel Mare” un club cu adevărat puternic, principalul adversar pentru rivalii din Ghencea. Cea mai importantă performanţă obţinută de ”câini” sub comanda lui a fost semifinala de Cupa Cupelor din sezonul 1989/1990. Echipa care îi avea atunci în componenţă, printre alţii, pe Stelea, Andone, Klein, Sabău, Mateuţ, Lupu sau Răducioiu a eliminat pe Dinamo Tirana (0-1 şi 2-0), pe Panathinaikos Atena (2-0 şi 6-1) şi pe Partizan Belgrad (2-1 şi 2-0). În semifinale, echipa lui Mircea Lucescu s-a împiedicat de Anderlecht, belgienii învingând în dublă manşă cu 1-0.

5. ”Brescia romena”, invenţia lui Lucescu în fotbalul italian

După Revoluţie, Mircea Lucescu şi-a început cariera de antrenor în fotbalul european, iar primele momente cu adevărat importante le-a trăit la Brescia. Acolo a format o echipă în cadrul căreia s-au regăsit la un moment dat Hagi, Răducioiu, Lupu, Sabău şi Mateuţ, fapt care i-a determinat pe italieni să denumească clubul lui Luigi Corioni ”Brescia romena”. Cu micuţa echipă din Italia Lucescu s-a plimbat între Serie A şi Serie B, dar a reuşit să şi câştige un trofeu important la acea vreme. Brescia are în palmares Cupa Anglo-Italiană, cucerită de Lucescu în 1994. ”Toată lumea ştie cât de legat sunt de acest oraş şi de echipa Brescia. Îmi amintesc de meciurile jucate cu 25.000 de spectatori pe teren propriu şi mă bucură faptul că şi ei îşi amintesc de mine”, rememora recent Mircea Lucescu.

6. ”Eroarea” Internazionale Milano

În iarna lui 1998 a reuşit ceea ce părea imposibil pentru un antrenor român în fotbalul modern. Mircea Lucescu a trecut, după o perioadă în care revenise în ţară şi în care a câştigat un titlu şi o cupă cu Rapidul, să treacă pe banca gigantului Inter Milano. Nu a rezistat foarte mult la Inter şi consideră că a făcut o greşeală atunci când a acceptat postul. ”A fost una dintre greşelile mari din cariera mea faptul că am acceptat să preiau pe Inter în plin campionat. În primele cinci meciuri cu mine, Inter a marcat 25 de goluri, juca extraordinar, dar apoi a început să mă afecteze şi pe mine faptul că toată presa vuia că Lippi mă va înlocui, indiferent de rezultate”, spunea ulterior Lucescu. Chiar şi aşa, i-a lăsat o impresie bună lui Massimo Moratti, fostul patron al lui Inter, cel care a vrut să îl readucă pe Lucescu pe banca milanezilor în 2013.

În scurta perioadă petrecută la Inter, Mircea Lucescu s-a remarcat printr-un conflict cu nigerianul Taribo West. Acesta din urmă, supărat pentru faptul că a fost schimbat într-un meci cu Vicenza, i-a aruncat tricoul în faţă românului. ”Nu am avut o relaţie foarte bună cu el. Nu ne-am înţeles bine şi nu a mai jucat după ce s-a dezbrăcat de tricou şi l-a aruncat. Nu era un jucător important pentru noi, nu se coordona şi cădea mereu, râdeau toţi de el”, spunea apoi Lucescu pentru presa din Italia.

7. A câştigat Supercupa Europei cu Galatasaray

Avem mai mult de un idol pentru fanii lui Galatasaray. Dincolo de Gheorghe Hagi, cel care i-a adus pe turci în atenţia Europei, Mircea Lucescu este foarte apreciat la Istanbul dintr-un motiv cât se poate de serios. Sub comanda lui, Galatasaray a câştigat Supercupa Europei în anul 2000, apoi a ajuns în sferturile de finală ale Ligii Campionilor cu o echipă din care făceau parte Gică Hagi şi Gică Popescu. Pe ”Stade Louis II” din Monaco, Galata venea din postura de câştigătoare a Cupei UEFA şi întâlnea pe Real Madrid, câştigătoarea Ligii Campionilor. Turcii, cu Hagi şi Popescu titulari, învingeau cu 2-1 prin golurile lui Mario Jardel o echipă a Realului în care jucau nume uriaşe precum Ivan Helguera, Roberto Carlos, Luis Figo, Guti sau Raul.

A fost atât de iubit de fanii lui Galatasaray încât mulţi dintre preşedinţii turcilor din ultimii ani şi-au atras un capital de simpatie promiţând fanilor că vor încerca readucerea lui Mircea Lucescu pe banca tehnică a echipei.

8. Rămâne în istorie drept ultimul câştigător al Cupei UEFA

Cea mai importantă performanţă din carierea de antrenor a lui Mircea Lucescu este, fără îndoială, câştigarea Cupei UEFA în 2009 cu Şahtior Doneţk. A fost ultimul an în care a doua competiţie europeană ca importanţă a fost jucată în acel sistem, iar ucrainenii şi-au început parcursul după ce au terminat pe locul 3 grupa din Liga Campionilor cu 9 puncte, în spatele lui FC Barcelona şi Sporting Lisabona.

Şahtior a eliminat pe rând pe Tottenham Hotspur (2-1, 1-1), pe ŢSKA Moscova (0-1, 2-0), pe Marseille în sferturile de finală (2-0, 2-1) şi pe Dinamo Kiev în semifinale (1-1, 2-1). Finala s-a jucat pe Surku Saracoglu din Istanbul în faţa a circa 40.000 de spectatori şi a fost câştigată de ucraineni cu 2-1 în faţa lui Werder Bremen. Pe teren, titular şi integralist s-a aflat şi Răzvan Raţ.

9. Decorat de preşedinţii din România şi Ucraina pentru performanţe

Mircea Lucescu a fost unul dintre puţinii antrenori din sportul românesc care a primit şi alte medalii în afara celor obţinute pe teren. În mai 2009, Lucescu a fost decorat de Traian Băsescu pentru câştigarea Cupei UEFA cu Şahtior Doneţk. Preşedintele României a semnat atunci Decretul privind conferirea Ordinului Naţional ”Steaua României” în grad de Cavaler pentru Mircea Lucescu ”în semn de înaltă apreciere a întregii activităţi fotbalistice şi a performanţelor obţinute ca antrenor, încununate prin câştigarea Cupei UEFA 2009, în finala de la Istanbul”. La scurt timp după acest moment, pentru Mircea Lucescu a urmat o nouă întâlnire la nivel înalt. Preşedintele Ucrainei, Viktor Iuşcenko, îl decora cu Ordinul de Merit clasa a II-a pentru câştigarea Cupei UEFA.

10. FourFourTwo l-a plasat pe locul 23 între cei mai buni antrenori ai lumi

În acest moment, Mircea Lucescu este perceput drept unul dintre cei mai buni antrenori din fotbalul mondial. Prestigioasa publicaţie FourFourTwo l-a plasat pe antrenorul român pe locul 23 într-un top al celor mai buni 50 de antrenori din lume. ”În vârstă de aproape 70 de ani – antrenorul român al deceniului şi cel mai în vârstă din top – Lucescu a ajuns la Doneţk în 2004 după mai multe experienţe în ţara natală, Turcia şi Italia. A câştigat imediat titlul şi cupa, la acel moment doar al doilea titlu din istoria lui Şahtior”, au scris jurnaliştii care nu au lăsat deoparte nici calităţile care îl scot în evidenţă pe Lucescu. ”De-a lungul anilor, antrenorul s-a dovedit a fi inovativ, flexibil şi pragmatic în egală măsură, principala lui fiind alegerea potrivită a felului în care să gestioneze meciurile importante, dar şi faptul că a ştiut să îi facă pe jucătorii importanţi să formeze un grup”. FourFourTwo încheie printr-o descriere importantă şi inutil de tradus: ”He’s not old-school, just all class”.

LUCESCU 70 | Misterul elucidat. Cum s-a procopsit Steaua cu cel mai temut adversar din istoria sa. Jurământul copilului Mircea Lucescu: “Voi ţine minte această umilire!”

Poate chiar dincolo de rezultatele excepţionale care l-au transformat într-un nume greu pe plan mondial, microbiştii din România îl percep pe Mircea Lucescu, mai degrabă, prin prisma antagonismului său cu Steaua. Este e epopee de proporţii aproape legendare acest război de-o viaţă între un om uriaş şi o organizaţie, de asemenea, gigantică pentru România.

Ca jucător, ca antrenor şi, apoi, combatant pe tărâmul retoricii şi al ideilor, Mircea Lucescu a fost şi rămâne, de peste o jumătate de secol, cel mai redutabil adversar al clubului Steaua. Ca fotbalist, a înscris zeci de goluri în derby-urile cu „roş-albaştrii“. Ca antrenor, a ridicat o contrapondere despre care nu se credea că e posibilă în calea mecanismului brutal prin care familia Ceauşescu subjugase fotbalul românesc în anii ’80.

După Revoluţie, revenit din Italia la Rapid, Lucescu a redeschis frontul ostilităţii cu Steaua, punând capăt unei serii de şase campionate consecutive câştigate de formaţia din Ghencea. Spiritul său combativ, competenţa excepţională în profesia sa, vocaţia de organizator şi determinarea de a folosi împotriva Stelei chiar armele cu care aceasta instalase dominaţia asupra României au schimbat fotbalul intern, injectându-i o doză de interes şi energie din care s-a hrănit mulţi ani.

Pe de altă parte, această rivalitate cu Steaua a împărţit publicul din România în două: cei care îl apreciază pe Mircea Lucescu şi cei care-l urăsc. O ură izvorâtă în primul rând din teamă, pentru că mulţi dintre suporterii stelişti ştiau că Mircea Lucescu este un adversar neîmpăcat şi neîmblânzit.

Toată această rivalitate nemaipomenită are la origine, însă, un episod povestit chiar de Mircea Lucescu în debutul cărţii autobiografice „Mirajul gazonului“, apărută în 1981.

Enigma acestei energii care l-a animat de-a lungul deceniilor în lupta cu Steaua este desluşită de rândurile aşternute chiar de Lucescu: „Visul copilăriei mele fusese să devin stelist. Rămăsesem cu gândul la pasele lui Onisie, la centrările lui Tătaru, la loviturile de cap ale lui Constantin, din primul mare meci al vieţii mele: Steaua-Vorwarts Berlin în 1957. M-am prezentat la o selecţie pe fostul teren al CCA-ului, din Bulevardul Ilie Pintilie, dar am fost respins. Fusese o selecţie, cum încă se mai fac şi azi la unele cluburi, care n-a ţinut seama de pasiunea mea pentru fotbal. Văzându-mă mic şi slăbuţ, Romeo Catană, responsabilul de atunci al copiilor stelişti, m-a aşezat în poartă. Din nefericire pentru mine, echipa în care evoluam era mai bună, domina categoric, iar eu n-am avut posibilitatea nici măcar să pot arăta că ştiu să aşez o minge pentru degajare, pe colţul careului de 6 metri. Şi astfel am fost refuzat. Voi ţine minte această umilire, fără însă a putea renunţa la simpatia mea pentru CCA, mai târziu Steaua. Peste ani, faimoasele meciuri derby Dinamo-Steaua mi-au oferit prilejul revanşei. De fiecare dată, involuntar, îmi aduceam aminte de gestul lui nea Romeo, făcându-mi semn să ies din cercul celor aleşi. Aşa se face, poate, că multe din golurile mele împotriva Stelei, peste 25, în jocuri amicale şi oficiale, uneori decisive, purtau în ele un pic din necazul şi mânia copilului refuzat. Erau jocuri în care n-aveam nevoie de mobilizare, în care nu mă interesa echipa, pasa sau concentrarea, ci doar jocul meu şi golul…“.

LUCESCU 70 | VIZIUNE: În 1981, Mircea Lucescu aloca în autobiografia “Mirajul gazonului” un capitol despre fotbalul viitorului. Principiile enunţate atunci se aplică în toată lumea azi, la 35 de ani distanţă

Un capitol din finalul cărţii autobiografice „Mirajul gazonului“, apărută la Editura Junimea din Iaşi acum 34 de ani, în 1981, atrage atenţia prin acurateţea de-a dreptul senzaţională cu care Mircea Lucescu descria spre ce considera el că se îndreaptă fotbalul la nivel mondial.

În numai câteva pagini, tehnicianul aflat atunci la început de drum prezenta un veritabil compendiu de tactică şi principii ale jocului de fotbal care acum, la aproape trei decenii şi jumătate distanţă, sunt considerate fireşti şi de la sine înţelese de orice antrenor profesionist.

În 1981, Mircea Lucescu, în vârstă de 36 de ani, încă mai cocheta cu gazonul. Preluase Corvinul Hunedoara în 1979, unde era antrenor-jucător, retrogradase cu echipa în primul sezon, revenise în prima ligă după un an şi se pregătea să preia naţionala după ce tricolorii, în degringoladă, rataseră o nouă campanie de calificare, la Mondialul din Spania 1982.

Era perioada în care Lucescu începea să armonizeze propriile principii de joc cu stufoasa literatură de specialitate pe care o procura din străinătate şi cu cele învăţate de la mentorul său, Angelo Niculescu. Mergea în tribuna stadionului din Baia Mare, unde îşi nota inovaţiile tactice ale unui alt geniu al antrenoratului din România, inegalabilul Viorel Mateianu. La final, drept răsplată pentru că fusese lăsat să-şi ia notiţe, făcea cinste cu câte-o navetă de bere. La meciurile de pe teren propriu îl ruga pe prietenul său, regretatul Dan Cristea, să-şi noteze pe un caieţel ce făceau jucătorii pe teren: câte pase bune, câte pase greşite, câte recuperări, câte sprinturi ş.a.m.d. Era faza embrionară a sistemului de monitorizare a jucătorilor pe care astăzi firme de specialitate îl realizează informatizat, cu ajutorul softurilor.

Tocmai de aceea, capitolul rezervat de Lucescu în cartea sa jocului de fotbal şi direcţiei în care urma să meargă acest sport merită citit şi azi, la 34 de ani distanţă, de orice practicant profesionist al fotbalului. Lecturarea şi asimilarea rândurilor de mai jos ar putea servi drept ghid şi reper pentru mulţi jucători care se ratează înainte de a deveni fotbalişti.

„Jocul de astăzi

Fotbalul, evoluţia lui, modificările survenite de-a lungul timpului în tehnica jocului, în angajamentul jucătorilor, în tactica jocului reprezintă în primul rând evoluţia gândirii jucătorilor şi antrenorilor vis-à-vis de mişcările succesive din teren, de asprimea luptei, de exacerbarea rezultatului.

TEHNICA a evoluat în strânsă dependenţă de angajament, de pregătirea fizică. Ea a devenit mai rapidă înlăturând mişcările largi, armonioase, spectaculoase, dar încete şi de aici previzibile, cu mişcările scurte, iuţi, eficace. Ceea ce altădată se făcea prin stop, preluare, pasă, astăzi se face dintr-o dată sau prin mişcări înlănţuite – preluare cu fentă şi dribling ş.a.

PREGĂTIREA FIZICĂ e bazată din ce în ce mai mult pe viteză: forţă în regim de viteză, rezistenţă în regim de viteză ş.a. Toate merg spre urmărirea scopului principal: obţinerea unei pregătiri capabile să susţină noile cerinţe ale jucătorului mai bine şi mai repede.

TACTICA. Şi aici înregistrăm cele mai dese schimbări în fotbalul internaţional, ea presupunând angajarea intelectuală a jucătorilor. S-au dus timpurile când un singur sau doi jucători reuşeau rezolvarea unor faze de joc. (…) Fotbalul necesită o conlucrare permanentă, o gândire continuă şi o participare conştientă a jucătorului. Antrenamentele, în cea mai mare parte, trebuie să reprezinte structuri de jocuri, care să cultive şi să amplifice starea competitivă a jucătorilor şi care să constituie un fundament al jocului însuşi şi al ideilor după care este pregătit. Descompunerea fazelor de joc, pe compartimente, grupuri şi microgrupuri de jucători, repetarea lor obsedantă duce la automatizare şi, în acelaşi timp, la mărirea rapidităţii, a spectaculozităţii, a eficacităţii jocului. Jucătorul trebuie să aibă permanent în faţa ochilor, în minte, imaginea adversarului direct. Nimic din ceea ce face să nu facă la întâmplare. El trebuie să gândească pentru doi – pentru el însuşi şi pentru adversar. Să caute să-şi imagineze cum va reacţiona adversarul la cutare mişcare, la cutare preluarea, la cutare demarcare. Obişnuindu-se cu gândul acesta, acceptând disputa, lupta cu adversarul în toate momentele antrenamentului, abia atunci poate să treacă mai departe, poate să facă încă un pas: să încerce să ghicească, să intuiască, să gândească (mai târziu) mişcările întregului ansamblu. Ceea ce altădată – finalizarea – se realiza în 2-3 jucători, astăzi se realizează în 4-5 şi uneori 7-8. Fotbalul este pe cale de a deveni un fel de joc de şah în care echipele gândesc mutările cu mult înainte. De aceea şi unele mişcări trebuie învăţate pe dinafară. Procentul de intuiţie, de improvizaţie, de fantezie scade, crescând în schimb partea care revine organizării jocului, creaţiei combinative, gândirii tactice. Reuşita unei acţiuni bine gândite, la care au participat 3-4 jucători, dă mai multă satisfacţie decât o acţiune individuală, întâmplătoare, improvizată. Jocul de combinaţie, în permanentă mişcare, rapid, insistent creează în jucători reflexul solidarităţii care, de fapt, face forţa echipei.

JUCĂTORUL. Fiecare vine în sport cu o anumită doză de speranţă, de încredere, de decizie. Unii rămân, dar cei mai mulţi pleacă. Fie că talentul lor n-a fost susţinut de un caracter puternic şi dârz, de temperament de campion, fie că pregătirea lor, cunoştinţele lor n-au fost pe măsura a ceea ce se aştepta de la ei. Jucătorul intră în viaţa fotbalistică, o viaţă aspră, dură, înşelătoare, uneori ingrată, alteori minunată, cu zestrea lui de cunoştinţe acumulate din sfaturile şi priceperea educatorilor lui. Copilul care pătrunde în fotbalul marii performanţe se maturizează repede în contact cu dificultăţile cărora trebuie să le facă faţă: antrenamente şi jocuri, înfrângeri şi victorii, aprecieri şi critici şi peste toate, o imensă responsabilitate, aceea de a fi permanent la înălţimea numelui pe care încearcă să şi-l facă, la înălţimea speranţelor puse în el.

TALENTUL. Trebuie să reconsiderăm talentul în fotbal şi în general în sport. Până acum ne încânta o pasă măiastră, un dribling deosebit, reuşit printre multe altele nereuşite, dar sunt ele hotărâtoare în disputa sportivă? Din ce în ce mai mult în arena internaţională este apreciată constanţa sportivului pentru că sunt mari eforturile aducerii unui sportiv la nivelul performanţei mondiale, iar această constanţă nu este dată numai de abilitate, numai de tehnică, numai de talent. Nesusţinut de valori morale în care tenacitatea, modestia, dârzenia şi disciplina să joace rol de frunte, talentul se dovedeşte a fi efemer. Arareori talentul fără valenţe morale slujeşte echipei, ci numai individului. Da fapt, valorile morale ale sportivilor determină şi forţa echipei, constanţa ei, având o mare pondere în aspectul colectiv al jocului.

PASA. Calitatea pasei dă calitatea jocului. O echipă este dominată atunci când pierde încrederea în propriile posibilităţi, siguranţa îi slăbeşte şi numărul de pase greşite se multiplică. Pierzând controlul balonului, echipa este nevoită în totalitatea ei să se angajeze la recuperare, ceea ce diminuează forţele ei fizice. În loc ca această energie să folosească pentru jocul în atac şi implicit finalizare, ea se risipeşte într-un joc destructiv de apărare, alergând după adversar. De aceea apare de primă importanţă menţinerea mingii în cadrul echipei, mai ales împotriva unui adversar puternic. Întotdeauna efortul pe care o echipă îl face atacând este mai uşor suportabil decât efortul cheltuit pentru recuperarea balonului. Aşa se face că jucătorii sunt mult mai obosiţi după o înfrângere decât după o victorie.

PERSONALITATEA JUCĂTORULUI. Îmi plac acei sportivi cărora le place să ardă, să se consume, să participe cu toate forţele în toate momentele jocului, fie ele de pregătire sau de competiţie. Se spune despre un astfel de jucător că ar fi incomod. Da, e incomod pentru că pune totdeauna probleme, că vrea totdeauna mai mult, că nu-i place superficialitatea, pentru că încearcă să intre în profunzimea lucrurilor, pentru că suferă. Un astfel de jucător n-ar sta niciodată deoparte, n-ar putea fi dus de mână. Jocul de fotbal a devenit mult prea important pentru ca subiectivitatea unui singur om să decidă, pentru ca întreaga personalitate să fie lăsată pe umerii unei singure persoane. De aceea, este nevoie de participarea tuturor; o participare conştientă, democratică având ca singur scop interesele echipei. Nimănui nu-i mai este permis să stea deoparte.

ECHIPA NAŢIONALĂ. Într-o echipă naţională unul din lucrurile esenţiale care rămâne de rezolvat este jocul fără minge. Alcătuită din jucători cu personalitate, fiecare în parte vrea să iasă în evidenţă, să aibă cât mai mult balonul. De aici multe neajunsuri şi multe neînţelegeri. În schimb, într-o echipă de club s-au creat, cu trecerea timpului, anumite automatisme, s-a stabilit o anumită ierarhie, în car criteriul vârstei şi al valorii au avut un rol decisiv şi în care unul sau doi jucători polarizează şi determină prin personalitatea lor jocul întregii echipe.

VALOAREA ECHIPEI. Echipa puternică este aceea care nu coboară niciodată sub un anumit nivel al randamentului. În aceasta constă forţa sa. Ea face o muncă constantă şi serioasă care este fructul eforturilor şi calităţii fiecăruia. Nimeni nu este vedetă şi nu se dă la o parte din calea dificultăţilor. Nu există sarcini pe care jucătorii să le refuze sub pretextul că nu corespund capacităţilor sau gusturilor lor. Pentru echipă toţi sunt capabili de tot, chiar şi de ceea ce cred că nu ştiu sau nu pot să facă. În felul acesta jucătorii pot cu uşurinţă să păstreze poziţiile dobândite datorită omogenităţii lor, solidităţii şi spiritului de echipă, de sacrificiu.

SCHIMBUL DE JUCĂTORI are o importanţă deosebită în desfăşurarea jocului. Foarte mulţi antrenori gândesc schimbările doar ca pe nişte îmbunătăţiri tactice. Ei cheamă jucătorul de rezervă, îi dau scurte indicaţii şi-l aruncă în teren, sperând ca jucătorul nou intrat să le câştige jocul sau să le apere un rezultat. Antrenorul neglijează în felul acesta o altă faţetă a schimbului de jucători: acela al aportului moral, psihologic, mobilizator pe care-l poate aduce un jucător de rezervă. Pregătit şi pentru aceasta, rezerva pătrunsă în teren poate stimula cu prezenţa sa pe ceilalţi. Îi poate scoate dintr-o anumită stare generală, îi poate mobiliza cu vorba, cu fapta, activând jocul.
JOCUL DE ASTĂZI a devenit nemilos, energci, în condiţiile în care tehnica a progresat, iar fotbaliştii sunt din ce în ce mai puţin lăsaţi să joace. Ceea ce altădată puteai să fac cu mişcări largi, armonioase, în care frumuseţea gestului nu era o vorbă aruncată în vânt, astăzi devine presant, uneori inutil, singurul lucru care contează cu adevărat fiind rapiditatea mişcării, a execuţiei. Cine te mai lasă astăzi să joci, să faci spectacolo, în înţelesul de odinioară al cuvântului? Nimeni. De aceea e nevoie de acea forţă interioară numită curaj, angajament, vigoare“.

LUCESCU 70 | Găselniţa de a sta pe bancă suspendat. Driblingul lui Mircea Lucescu din meciul cu Sportul Studenţesc şi gestul rămas în antologia fotbalului

Despre sezonul 1989-90 se poate spune că este unicul din România şi printre puţinele din lume care s-a disputat în două orânduiri sociale diferite, turul într-una, returul într-alta. La fel ca în ultimele precedente trei sezoane, lupta pentru titlu era dusă la distanţă mare de restul plutonului de Dinamo şi Steaua.

Până atunci, câştig de cauză avusese numai Steaua, astfel încât dinamoviştii, în frunte cu antrenorul Mircea Lucescu, ajunseseră la capătul răbdării şi erau de înţeles că încercau să facă aproape orice pentru a-şi adjudeca titlul. Totodată acea ediţie a fost sacrificată, pentru că urma foarte curând turneul final al CM din Italia. Astfel de la jumătatea returului urma să se joace fără internaţionalii susceptibili de a fi selecţionaţi în lotul pentru CM, cei mai mulţi provenind de departe de la cele două mari rivale. De aceea şi unele partide ale celor două, considerate importante în lupta pentru titlu, au fost devansate, tocmai pentru ca respectivele să poată beneficia de toţi jucătorii. FRF a decis însă o dată limită, după care amintiţii jucătorii susceptibili de a fi convocaţi nu mai puteau fi folosiţi. Numai că la meciul Dinamo – Farul 2-1, ambele echipe au încălcat această dispoziţie, fiind trimişi în teren Răducioiu şi Lupu, respectiv Marian Popa. Din acest motiv, conducătorii şi antrenorii celor două grupări, Vasile Ianul şi Mircea Lucescu, respectiv Hacic Garabet şi Gherghe Constantin, au fost suspendaţi pe câte trei luni, hotărându-se totodată rejucarea acelui meci.

Numai că Mircea Lucescu a avut o idee inedită pentru ca în etapa următoare să ia loc pe bancă alături de echipa sa, „driblând” astfel amintita suspendare. La meciul cu Sportul Studenţesc din Regie, s-a înscris pe foaia de joc ca fotbalist! Mai mult, a intrat şi în teren în min.76, devenind astfel, la 45 de ani, cel mai vârstnic jucător care a apărut într-un meci oficial pe gazoanele primului nostru eşalon. Ulterior, cei de la FRF au umplut şi respectivul gol din respectiva măsura punitivă, astfel încât Lucescu n-a mai putut repeta figura şi în meciurile următoare. Gestul a rămas însă în antologia fotbalului românesc, iar respectivul a demonstrat încă o dată că-l ducea capul la orice.

LUCESCU 70 | INTERVIU EVENIMENT cu Răzvan Lucescu: “Tatăl meu a fost sărac. El nu a fost învăţat să primească, ci să dăruiască” Momentul Rapid – Şahtior

Mircea Lucescu a împlinit 70 de ani, iar această aniversare l-a prins pe fiul său, Răzvan, tocmai în Grecia, unde pregăteşte echipa Xanthi Skoda pentru al doilea an consecutiv. Într-un interviu emoţionant acordat pentru ProSport, unicul fiu al marelui antrenor român vorbeşte despre relaţia cu tatăl său, despre emoţiile din 2005 de la meciul direct Şahtior-Rapid, câştigat de Răzvan şi multe alte teme captivante.

Răzvan, ce sentiment te încearcă în momentul în care auzi că tatăl tău a împlinit vârstă de 70 de ani?
Îmi dau seama că am ajuns şi eu la 46 de ani, uite ce repede trec anii, azi mai repede ca oricând pentru că viaţa este mult mai agitată ca înainte. Dar e şi o senzaţie de plăcere, te simţi permament în activitate, nu ai timp să te opreşti, să te moleşeşti şi cred că asta îl determină pe tata să continue la vârsta lui munca pe care o desfăşoară.

Ţi-a mărturisit vreodată la ce vârstă se va retrage din fotbal, din antrenorat?
Nu, dar e adevărat că uneori mai zice el că a venit momentul să se oprească, să se bucure de timpul liber. Însă tot el e cel care se răzgândeşte repede. Revine la ale lui.

În cartea “Mirajul gazonului” îţi este dedicat un capitol. Cred că aveai vreo cinci ani pe atunci. După ce jucătorul Mircea Lucescu a ratat cu România calificarea la turneul final din 1972, în faţa Ungariei, tu i-ai spus tatălui tău, pe care l-ai văzut supărat, că vei ajunge să-i învingi pe maghiari. În 2009, înaintea jocului cu Ungaria, ca selecţioner al României ţi-ai amintit de promisiunea făcută?
Da,recunosc că mi-am adus aminte de acea poveste. A fost un moment frumos (n.r. – România a învins cu 1-0) ca alte momente prin care noi ca familie am trecut, de la această situaţie la meciuri jucate în cupele europene. Nu ştiu câţi taţi şi-au întâlnit copiii într-un nivel avansat al unei cupe europene. Faptul că ambii am câştigat competiţii în ţări diferite în acelaşi timp. Sunt lucruri extraordinare pe care le trăim împreună. Suntem aşa… printre norocoşii soartei.

În 2005, Rapid, cu tine pe banca tehnică, a învins pe Şahtior Doneţk. La conferinţa de presă ai izbucnit în lacrimi. Să fi fost acela cel mai emoţionant moment trăit alături de tatăl tău?
A fost un moment cu totul şi cu totul special şi nu cred că se poate lua în discuţie doar finalul acelui joc. Pentru că trebuie înţeleasă toată atmosfera şi timpul în care s-a creat acea stare.

Explică-ne, te rog!
Totul a început încă de la tragerea la sorţi, când am văzut că am picat unul împotriva celuilalt. Era prima dată când ne întâlneam ca adversari. Nu ştiu dacă cineva poate să înţeleagă acest lucru. Eu am trăit tot timpul cu o pasiune deosebită pentru munca lui, am suferit enorm şi am fost extrem de fericit trăind practic lângă el toate tristeţile şi toate bucuriile. Pregătirea jocului direct pe care eu am dus-o până la capăt a fost una în care m-am detaşat total de idea fiu-tată. Nu cred că el a putut să facă acelaşi lucru. Eram convins că vom câştiga, le-am şi zis jucătorilor acest lucru. Mizam pe o mai puţină concentrare a fotbaliştilor adverşi. Am fost complet rece, iar izbucnirea mea a avut loc tocmai din acest motiv, că pe undeva am realizat, pentru prima dată, că m-am bucurat de un insucces al tatălui meu. Mi-am pierdut controlul după finalul meciului, noi eram într-o euforie totală şi ochii mi-au căzut pe el, care mergea spre centrul terenului cu mâinile în buzunare şi cu capul plecat. Era un moment greu pentru că era a doua înfrângere consecutivă acasă după cea cu Dinamo Kiev, în campionat. Situaţia a fost puţin tensionată. Patronul voia să se califice, să facă puncte. Nu am vorbit destul de mult timp, cred că cel puţin o lună, despre acest joc. Eu am fost rece, el mult mai pătruns, aşa cum poate fi un tată care se gândeşte şi la fiu şi la el.

“Una de care îmi amintesc cu mare plăcere e cea poate când a făcut 35 de ani şi era la Hunedoara, undeva într-un sat, la ţară, o petrecere cu toată echipa, cu foc de tabără, cu muzică ardelenească”

E Mircea Lucescu un antrenor şi un părinte perfect pentru tine?
Îmi e greu să mă desprind şi să vorbesc doar despre el, pentru că eu mă includ total în relaţia asta. Avem o legătură pe care mulţi şi-ar dori să o aibă. Suntem o familie unită, am trăit lângă el şi am văzut foarte multe lucruri. Nu s-a oprit să-mi zică, “uite, tu ar trebui să faci asta sau asta în viaţă”, dar văzând modul lui de a trata lucrurile, modul lui de a munci, pasiunea lui pentru fotbal, toate acestea mi s-au transmis. E de atâţia ani cu mama mea. Poate şi de aici m-a făcut pe mine să am o familie frumoasă. Filosofia lui despre fotbal şi viaţă mi s-au transmis. Toată viaţa mea, una frumoasă, i se datorează lui. Da, uite că am zis-o.

Ai avea să-i faci vreodată un reproş, chiar şi în glumă?
Ca să fiu sincer, mi-aş fi dorit o soră. Dar asta e o poveste a copilăriei. Acum e prea târziu să discutăm despre perioada aia.

Ai stat mereu lângă tatăl tău, ce aniversări ale zilei lui de naştere ţi-au rămas în minte. Care ţi-au plăcut cel mai mult?
Sunt vreo două-trei. Una de care îmi amintesc cu mare plăcere e cea poate când a făcut 35 de ani şi era la Hunedoara, undeva într-un sat, la ţară, o petrecere cu toată echipa, cu foc de tabără, cu muzică ardelenească. Foarte frumos! A rămas aşa în capul meu toată atmosfera aia de grup, de camaraderie. A fost o perioadă frumoasă la Hunedoara. Şi cea de la Doneţk. MI-au rămas în minte şi două aniversări din Ucraina, cele de 60 şi de 65 de ani. Când tata a împlinit 60 de ani, patronul a trimis un avion privat şi am venit de la Bucureşti cu mulţi prieteni ai lui, cu două formaţii de muzică, o surpriză pentru el. La 65 de ani, am mers la Doneţk doar noi familia, a fost foarte frumos organizată petrecerea, l-am văzut pe tata foarte fericit. Până la urmă cu aceste amintiri rămâi. Eu mereu am spus, că mi-aş dori să stau într-un hotel, să beau un coniac la focul unui şemineu şi să îmi aduc aminte de tot ce am trăit în viaţă. Uite, când îţi povestesc parcă retrăiesc plăcerea de atunci.

La vârsta pe care o are, crezi că Mircea Lucescu ar mai putea ajuta fotbalul românesc?
Bineînţeles! Are o experienţă uriaşă. A trăit atâtea momente. Are o capacitate de analiză fantastică. E un tip inteligent, studenţia lui, facultatea pe care a făcut-o, nu doar a trecut prin ea, a făcut-o din curiozitatea de a învăţa, a fost un autodidact, e un tip cu o personalitate extrem de puternică. Sigur că ar putea să ajute fotbalul românesc. Dar, deocamdată e într-o altă ţară şi a procedat corect să rămână acolo, într-un moment delicat pentru Ucraina.

“Ar fi nedrept să vorbesc despre unii, că sunt foarte mulţi, despre care tata are relaţii foarte bune. Ioan Andone, Lupu chiar şi cu Hagi, între ei există un respect extraordinar”

Foarte mulţi fotbalişti i-au trecut prin mână, crezi că toţi îi sunt recunoscători? Tu poate ai văzut altfel lucrurile, observând nerecunoştiţa unora.
Astea sunt lucruri prea mici pe care să le discut. În general, tata a fost un antrenor care a ţinut foarte mult la jucătorii lui. Eu aş putea să dau foarte multe exemple. Din fotbalul românesc le prefer pe alea frumoase. Chiar dacă a avut anumite situaţii mai tensionate, el a fost antrenor, trebuia să ia o decizie, jucătorilor nu întotdeauna le plac deciziile pe care le văd, sunt momentele acelea când se confruntă, dar la final, fiecare îşi dă seama că tatăl meu a căutat să ia o decizie cât mai utilă pentru binele echipei.

Ce vrei să spui?
Uite, îţi dau un exemplu, am citit marţi în Gazzetta dello Sport un interviu al lui Luiz Adriano, care acum e atacantul lui Milan, şi spunea despre Mircea Lucescu faptul că i-a fost al doilea tată la Şahtior, că a avut un an cumplit în care nu putea să se adapteze la condiţiile de temperatură de acolo din Ucraina, la antrenamente. Tatăl meu a avut răbdare, îl încuraja, stătea de vorbă mult cu el, l-a învăţat cum să depăşească aceste dificultăţi. Spunea Adriano că pe unde au mers ei prin străinătate, tatăl meu îi ducea la muzee şi încerca să le explice despre ţara respectivă. Asta fără să fie întrebat de reporter. Chestionat în legătură cu Mihajlovic, a zis că e exigent şi sever aşa cum era şi Mircea Lucescu, iar fără ca reporterul să-i solicite să facă vreo comparaţie între ei. El singur aducea numele tatălui meu în discuţie. Mai mare apreciere ce să ceri? Iată, un om străin, nu e român. Ar fi nedrept să vorbesc despre unii, că sunt foarte mulţi, despre care tata are relaţii foarte bune. Ioan Andone, Lupu chiar şi cu Hagi, între ei există un respect extraordinar.

I-ai făcut vreodată vreun cadou tatălui tău care să-i placă atît de mult?
El e un om care provine dintr-o familie foarte săracă, foarte amărâtă şi din dorinţa asta a lui de a învăţa, de a merge înainte, a reuşit să îşi ridice toată familia. El nu a fost învăţat să primească, el a fost învăţat să dea. Şi nu îl interesează aşa mult cadourile, le acceptă doar pentru a ne face nouă plăcere. El ne face cadouri.

LUCESCU 70 | Lucescu, Bilardo şi şeful de post din Bucureştii Noi

Nu cred că mai vedem azi un reportaj după un meci în Bucureşti sau la Botoşani în care să nu dăm pe drumul dintre vestiar şi autocar peste puşti ciorchine la vânătoare de un autograf ori de un selfie. Nenea Mirel, vă rog eu, doar o secundă… Domnu’ Vali Lazăr, vreau şi eu o poză… Cine mai ştie cât ar valora mâine o fotografie ori un autograf? Odinioară, ne puneam bunicile să ne coasă degrabă un număr 8 decupat pe tricou înainte de a o zbughi la miuţa încărcată de semnificaţii din curtea şcolii. Azi sunt Dobrin! Acum nu se mai coase numărul 8. Se ştanţează. Inclusiv numele deasupra pe tricoul original.

…Şi se contabilizează selfiurile şi linkurile. O problemă personală de acum peste două decenii şi jumătate e pretextul nimerit pentru o dilemă adolescentină peste timp: cam câte selfie-uri ar fi adunat Mircea Lucescu într-o vizită scurtă la o circă de miliţie oarecare? Aţi văzut cu toţii imagini de arhivă cu Lucescu senior. Un bărbat şarmant, cu o ironie gata întotdeauna să ţâşnească din colţul gurii, oacheş, galant, femeie de piatră să fii şi tot întorci capul. Povestea e ancorată undeva prin ’87, într-o circă de miliţie de cartier. Eram proaspăt căsătorit, iar soţia era studentă în ultimul an la medicină şi cu domiciliul stabil în Ploieşti. Nu poate primi buletin de Bucureşti până nu termină facultatea şi stagiatura, m-a mitraliat o tanti prin crăpătura unui ghişeu de la circa de miliţie. Nu ţine mult, doar câţiva ani. Deocamdată îi facem viză de flotant. Am apelat atunci la ultimul cartuş. La salvatorul Mircea Lucescu. N-a pregetat, n-a amânat, nu m-a dus cu vorba. Am ajuns împreună degrabă la circa de miliţie, a parcat Dacia sa albă-gri tacticos, regulamentar la nu ştiu ce distanţă, a deschis uşa de la intrare şi cât ai pocni din degete a şi început să mişune toată circa. Ofiţerul de serviciu a sărit să-i strângă mâna, fetele de la ghişeul cu evidenţa populaţiei au tras obloanele şi au împânzit culoarul şi scara interioară către comandant. Ce cârlionţi are şi ce nas cârn. Habar n-am ce grad avea comandantul, dar se pretindea egalul lui Mircea Lucescu. Surâzător, amabil, dar constipat, comandantul a ridicat neputincios din umeri după ce Lucescu l-a pus în temă din două vorbe. Gestiona destine, legea şi viaţa unei secţii de miliţie din jilţul capitonat cu imitaţie de piele. Stăpânea ager recolta de portofele furate de hoţi din troleibuzul 97 şi câţi saci cu cartofi dosise aprozaristul din Dămăroaia. Acum i se umflaseră şi pieptul, şi blazonul. L-a înfrânt pe Mircea Lucescu. Nimeni nu mi-a clintit nici pănă azi convingerea că dacă aveam atunci o mătuşă la unul dintre ghişeele de la circa de miliţie din Bucureştii Noi, soţia ar fi avut cât ai zice peşte şi buletin de Bucureşti, şi de unde să ridice raţia de ulei şi de zahăr. Râdem mânzeşte şi acum, peste ani, când dăm pe câte un canal TV peste secvenţe cu Mircea Diaconu în Buletin de Bucureşti. Povestea e de undeva, din toamna lui ’87. Pe-atunci, sufrageria lui Mircea Lucescu din apartamentul de vizavi de Sala Palatului era ticsită de teancuri şi pachete cu reviste. Cunoscute – France Football şi Guerin Sportivo şi mai puţin cunoscute – Placar şi El Grafico din America de Sud. Nu le frunzărea, ci chiar le sorbea la rând şi însoţea pasajele care-l interesau cu câte un semn de întrebare ori cu câte un x încercuit. Despre Flamengo sau despre filozofia lui Bilardo, pe atunci la modă. În toamna lui ’87 nici Lucescu, nici Bilardo nu contau într-o audienţă de câteva minute la ditamai comandantul Secţiei 5 de miliţie.

LUCESCU 70 | Prietenul românilor: ”Nu a refuzat pe nimeni. I-a ajutat pe toţi, chiar şi pe necunoscuţi”. 10 fotografii de arhivă din perioada Dinamo

Mircea Lucescu nu a uitat niciodată de unde a plecat. Copilăria grea, plină de neajunsuri, i-a rămas ca reper al bunului simţ şi o măsură în tot ce a întreprins ulterior, indiferent de nivelul la care a ajuns. ”A crescut într-o familie săracă, dar era extrem de politicos şi atent cu toţi în jurul său”, spun cei care l-au cunoscut în primii ani ai venirii sale la Dinamo.

Felul său de a fi generos şi înţelegător l-a făcut iubit de toţi cei din jur. Un angajat din clubul Dinamo povesteşte: ”Şi înainte de 1989 mulţi fotbalişti erau aroganţi. Îi priveau de sus pe toţi cei care lucrau la stadion, fie ca erau îngrijitori sau fotografi. Mircea Lucescu avea însă o răbdare incredibilă cu toţi. «Lăsaţi-i să-şi facă treaba, câştigă şi ei o pâine», spunea de fiecare dată el”.

În acei ani, la clubul Dinamo a fost alocat un post de colonel de miliţie, pentru care au fost propuşi Mircea Lucescu şi Florea Dumitrache, care încă trăia din statutul său de fostă glorie dinamovistă. ”Lucescu s-a dat la o parte, a renunţat în favoarea lui Dumitrache. Era pe val ca antrenor şi a spus că el mai are şi alte oportunităţi şi că meseria ar putea să-l ducă oricând în altă parte”, povesteşte aceeaşi persoană.

Cu antrenorul de box după el, în Italia

În 1990, când a plecat la Pisa, Mircea Lucescu l-a luat cu el şi pe antrenorul de box Dumitru Dorobanţu, pe atunci angajat ca subofiţer de miliţie. ”Ne împrietenisem de câţiva ani. Era foarte amabil cu respectuos cu toţi. M-a luat cu el în Italia pe post de şofer al familiei, însă nu am fost niciodată privit însă doar şofer, ci ca un prieten. Doi ani am stat cu Mircea la Pisa, până a plecat la Brescia. M-ar fi luat mai departe cu el, dar mi se făcuse dor de familie. Cât am stat la Pisa, a fost ca un aspirator de români. I-a ajutat pe toţi cei care i-au cerut ajutorul, chiar dacă nu-i cunoştea. Pe mulţi i-a angajat pe la stadion, ca îngrijitori. Când veneau delegaţii din ţară, ziarişti sau oficiali, nu exista să nu iasă cu ei, la masă sau în oraş. Mutase în Italia ospitalitatea de acasă”, spune Dumitru Dorobanţu, cel care îl antrenează pe campionul european de tineret la box Andrei Arădoaie.

Mircea Lucescu a întins o mână de ajutor românilor peste tot pe unde a fost ulterior. Proiectul ”Brescia romena” este cel mai cunoscut, cu Hagi, Răducioiu, Lupu, Dabău şi Mateuţ, dar şi la Beşiktas (Turcia), şi la Şahtior a avut alături de el români în staff şi în echipă. Că aşa a este Mircea Lucescu, nu uită niciodată de unde a plecat!

LUCESCU 70 | “Andrea, continuă să joci aşa cum o făceai la echipa de juniori”. Cum l-a descoperit Lucescu pe Pirlo şi de ce îl consideră superstarul italian decisiv pe tehnicianul român

Şase titluri de campion, trei Supercupe ale Italiei, două Ligi ale Campionilor, două Supercupe ale Europei, două Cupe ale Italiei. Plus titlul de campion mondial. De numele lui Andrea Pirlo se leagă cele mai mari performanţe ale fotbalului italian din ultimele două decenii. Puţini sunt, însă, cei care ştiu că Mircea Lucescu a fost cel care l-a propulsat pe jucător în topul fotbalului mondial. A recunoscut-o chiar Pirlo, în biografia sa, ”Gândesc, deci joc”

De numele lui Mircea Lucescu se leagă numeroase ascensiuni ale unor jucători care au făcut sau încă fac spectacol la cele mai importante echipe din Europa. Bilanţul antrenorului din ultimii 10 ani? Fernandinho a ajuns la Manchester City pentru 40 de milioane de euro! Willian e deseori folosit de Mourinho pentru a destabiliza apărările adverse din Premier League şi a plecat pe 35 de milioane de euro de la Şahtior. Doar în această vară, Luiz Adriano (AC Milan) şi Douglas Costa (Bayern) au adus lui Şahtior încă aproape 40 de milioane! Dar ochii excelenţi ai lui Lucescu nu s-au oprit la brazilieni, iar feelingul tehnicianului i-a ajutat pe unii dintre marii fotbalişti ai ultimilor două decenii să ajungă pe prima scenă. Deseori ironizat pentru declaraţiile sale şi pentru că îşi arogă merite în dezvoltarea a prea mulţi jucători, Lucescu este, însă, respectat de aceştia. Unul dintre ei este Andrea Pirlo, care l-a recunoscut pe Lucescu drept unul dintre personajele care l-au ajutat enorm în carieră. Şi nu oriunde, ci chiar în cartea sa biografică, Gândesc, deci joc!

”La 15 ani m-a luat la echipa mare”

În capitolul 2 al cărţii publicate în 2014, Pirlo vorbeşte despre începuturile sale ca jucător, momente dificile, peste care genialul mijlocaş italian nu ar fi putut trece peste fără ajutorul lui Lucescu. Talentul lui Pirlo a fost remarcat încă de când juca la juniorii lui Brescia, luându-le privirile multora. De altfel, Pirlo a stârnit şi dispreţul multora dintre coechipieri, care refuzau să îi mai paseze mingea, având în vedere talentul infinit superior. Talent pe care l-a observat şi Mircea Lucescu. Iar într-o zi, când Pirlo nu avea decât 15 ani, Lucescu, pe atunci antrenor la Brescia, i-a transmis să vină la echipa mare pentru un antrenament. A fost un şoc imens pentru jucător: ”Deloc accidental, primul meu tutore ca antrenor a fost Mircea Lucescu. La doar 15 ani, el m-a luat de la echipa de juniori şi m-a introdus în circuitul echipei mari. Astfel, m-am găsit în faţa unor jucători de 30 de ani, care nu mă menajau o secundă. Aveau dublul vârstei mele şi erau, uneori, de două ori mai duri”.

”Să-i daţi mingea lui Pirlo”

De la câteva contre până la faulturi în toată regula nu a fost decât un singur pas! Deseori, tânărul Pirlo pleca la vestiare nervos şi nu înţelegea ce se întâmplă la antrenamente. Aici a intervenit Lucescu. ”Andrea, continuă să joci aşa cum o făceai la echipa de juniori”, i-a transmis tehnicianul român lui Pirlo. Evident, italianul, un jucător pentru care nivelul ambiţiei nu avea acoperiş, i-a ascultat sfatul. Au urmat noi momente dificile, după ce Pirlo a driblat patru jucători la antrenament, iar cel de-al cincilea a comis ”cel mai dur fault din istoria fotbalului”. ”Credea că mă consider un superstar, dar tot ceea ce am făcut era să urmez sfatul antrenorului”, a conchis Pirlo. Însă Lucescu, excelent în a gestiona vestiarul, nu a dezaprobat faultul. Doar i-a făcut cu ochiul lui Pirlo şi i-a spus să continue în acelaşi mod. Iar apoi le-a transmis clar celorlalţi jucători: ”De acum încolo îi veţi da mingea lui Pirlo, nimeni nu o controlează atât de bine precum o face el”. A fost momentul decisiv al carierei scurte pe care Pirlo a avut-o la Brescia: În 1998, el era cumpărat de Inter, unde, pentru o scurtă perioadă, s-a reîntâlnit cu tehnicianul român, care a insistat pentru transferul său.

LUCESCU 70 | Pirlo, Mkhitaryan, Willian, Răducioiu, Stelea, Hagi… Lista impresionantă cu jucătorii lansaţi de Mircea Lucescu

În cea mai mare parte a carierei de antrenor, Mircea Lucescu a preferat să construiască echipe prin transferuri de jucători tineri, pe care să-i modeleze după filosofia sa. Antrenorul de 70 de ani are o impresionantă listă cu jucători pe care i-a lansat în fotbalul mare.

Încă de la primii paşi făcuţi în cariera de antrenor, Mircea Lucescu a preferat să construiască de la bază şi a acordat o atenţie deosebită tinerilor. Aşa a ajuns Corvinul o echipă respectabilă în România. Câţiva dintre titularii acelei echipe construite de Mircea Lucescu au ajuns şi la echipa naţională.

La Dinamo, o altă bornă importantă în cariera sa, reuşise să formeze o echipă din tineri jucători despre care mulţi spun că ar fi putut ajunge în finala Ligii Campionilor, dacă nu ar fi venit ”Revoluţia” – care a însemnat liber la export. ”Il Luce” a păstrat aceeaşi filosofie în toată cariera şi acum zeci de jucători importanţi în fotbalul mondial îi adresează mulţumiri.

ProSport a alcătuit o listă cu cei mai importanţi jucători pe care Mircea Lucescu i-a condus spre fotbalul mare:

Jucători români:

Gică Hagi – nu a fost descoperit de Mircea Lucescu, dar el a fost cel care i-a dat şansa să debuteze la naţionala de seniori, deşi era component al naţionalelor de juniori şi nu apucase încă să joace pentru tinereti. Ba chiar i-a pus pe braţ banderola de căpitan într-un meci cu Irlanda de Nord, în 1985

Mircea Rednic – l-a descoperit la Corvinul Hunedoara, după care ”Puriul” a plecat în 1983 la Dinamo

Ioand Andone – a lucrat cu Mircea Lucescu la Corvinul, unde ”Fălcosul” a început fotbalul

Dănuţ Lupu – a fost transferat la Dinamo de Mircea Lucescu de la Dunărea Galaţi. Lupu avea atunci 20 de ani. Este considerat unul dintre cei mai tehnici mijlocaşi pe care i-a avut România

Micha Klein – a fost promovat de Mircea Lucescu la Corvinul Hunedoara, unde îşi petrecuse perioada junioratului. Regretatul fundaş stânga avea 18 ani când a ajuns pe mâna lui Lucescu

Dorin Mateuţ – a lucrat cu Mircea Lucescu atât la Corvinul, cât şi la Dinamo. A fost promovat de Lucescu şi la echipa naţională, unde a strâns 56 de prezenţe şi 10 goluri

Romulus Gabor – a fost cel mai bun jucător al Mondialului de Tineret din Australia, în 1981. A fost promovat de Mircea Lucescu la Corvinul când avea doar 17 ani

Ionuţ Lupescu – produs al centrului de juniori ai lui Dinamo, fostul internaţional a fost promovat la seniori la vârsta de 18 ani

Daniel Timofte – a fost transferat la Dinamo de la Jiul Petroşani când avea 22 de ani, mutare care l-a adus şi în circuitul echipei naţionale

Florin Prunea – a fost transferat de Lucescu la Dinamo de la Victoria Bucureşti, pe când avea doar 17 ani. A rămas în Ştefan cel Mare până în 1988, însă n-a apucat să joace prea mult. A revenit la Dinamo în 1992 şi de data aceasta a fost titular incontestabil

Bogdan Stelea – a fost promovat de Lucescu la Dinamo în 1986, când avea doar 19 ani. A plecat din Ştefan cel Mare în 1991, când a semnat cu Mallorca

Florin Răducioiu – un alt component al ”Generaţiei de Aur” pe cariera căruia Lucescu şi-a pus amprenta. În 1986, la doar 16 ani, a fost chemat de ”Il Luce” la seniori şi n-a dezamăgit

Ioan Ovidiu Sabău – avea 20 de ani când a fost transferat de la ASA Târgu Mureş şi tot în acel an, 1988, a debutat şi la echipa naţională

Bogdan Lobonţ – încă un jucător care avea să devină de bază la naţională. A fost cumpărat de Rapid în 1997, când avea 19 ani. Mircea Lucescu a fost cel care a insistat pentru transferul de la Corvinul Hunedoara

Răzvan Raţ – este unul dintre jucătorii în cariera căruia Mircea Lucescu a avut o influenţa foarte mare. L-a adus la Rapid când avea 17 ani, iar după cinci sezoane petrecute în Giuleşti, l-a luat la Şahtior Doneţk

Jucători străini

Andrea Pirlo – este, probabil, cel mai important jucător promovat de Mircea Lucescu. Se întâmpla la Brescia, când legendarul mijlocaş avea doar 16 ani: . ”La doar 15 ani, el m-a luat de la echipa de juniori şi m-a introdus în circuitul echipei mari. Astfel, m-am găsit în faţa unor jucători de 30 de ani, care nu mă menajau o secundă. Aveau dublul vârstei mele şi erau, uneori, de două ori mai duri”, a mărturisit Pirlo în cartea sa. Fostul internaţional italian i-a dedicat un capitol întreg lui Mircea Lucescu.

Willian – a fost transferat de Lucescu de la Corinthians, când brazilianul avea 19 ani. Între timp, a ajuns la Chelsea – via Anji – şi joacă în naţionala Braziliei

Luiz Adriano – a fost anul trecut unul dintre cei mai buni marcatori din Liga Campionilor. La Şahtior a ajuns de la Internacional, la vârsta de 19 ani. A strâns patru selecţii la naţionala Braziliei şi în această vară a fost transferat de AC Milan

Douglas Costa – un alt jucător trecut prin mâna lui ”Il Luce” care a ajuns star. la 20 de ani, a fost cumpărat de Şahtior de la Gremio. În 2014 a debutat în naţionala Braziliei şi în această vară a fost transferat de Bayern Munchen

Darijo Srna – era de un an la Şahtior când Mircea Lucescu a semnat cu ”minerii”, însă sub comanda antrenorului de 70 a ani a ajuns unul dintre cei mai importanţi fundaşi dreapta din Europa

Fernandinho – un alt brazilian lansat de Mircea Lucescu. A semnat cu Şahtior când avea 20 de ani şi, în 2013, Manchester City a plătit 34 de milioane de lire sterline pentru serviciile lui. De asemenea, a ajuns şi în naţionala Braziliei

Henrikh Mkhitaryan – a fost cumpărat de Lucescu în 2010, când avea 21 de ani, după ce mijlocaşul armean reuşise să impresioneze la Metalurg Doneţk. În 2013, Borussia Dortmund a plătit 27,5 milioane de euro pentru serviciile lui

Jádson – a ajuns la Şahtior în 2005, avea 22 de ani şi transferul la Doneţk i-a adus şi debutul la naţionala Braziliei. Din păcate pentru el, despărţirea de Şahtior i-a adus cariera pe un trend descendent

Yaroslav Rakitsky – produs 100% al centrului de juniori al lui Şahtior Doneţk, a fost promovat de Lucescu la prima echipă în 2009, când avea 20 de ani. Tot atunci a ajuns şi la naţionala Ucrainei

Alex Teixeira – a fost cumpărat de Şahtior în 2010, când avea 20 de ani. În prezent, este unul dintre cei mai importanţi jucători de la Şahtior Doneţk

LUCESCU 70 | Destin: cum a ajuns cel mai mare dinamovist în curtea clubului pe care nu-l suporta. “De Dinamo nici nu voiam să aud. Cum putea să fie altfel când inima mea bătea pentru CCA?”

Mircea Lucescu, cel mai de succes antrenor produs în istoria sa de clubul Dinamo, a ajuns la echipa din Ştefan cel Mare dus aproape cu forţa de destin. Unul dintre cei mai importanţi fotbalişti ai clubului „roş-alb“, simbol al dinamovismului şi al spiritului care a caracterizat această echipă, mărturisea în cartea autobiografică „Mirajul gazonului“, apărută în 1981, că în copilărie şi adolescenţă a fost un stelist înfocat.

Refuzat însă de Steaua, alungat apoi de la Rapid, unde îşi urmase antrenorul de la SSE 2, Mircea Lucescu a fost călăuzit insistent de soartă către clubul la care avea să scrie istorie şi cu care se identifică până în ziua de azi.

Emisarii de la Dinamo l-au depistat la un meci şi l-au chemat la club pe când era un copil. A abandonat din cauza distanţei de acasă până la baza sportivă. Însă antrenorii de la Dinamo care căutau talente prin şcolile din Bucureşti l-au dibuit a doua oară, ani mai târziu, iar atunci Mircea Lucescu nu s-a mai putut împotrivi. Avea să accepte că „şansa mea, marea mea şansă, a fost Dinamo“.

Iată fragmentul în care Lucescu descrie întâlnirea cu clubul vieţii sale:

„De Dinamo nici nu voiam să aud. Îmi amintesc că nu-mi plăcea jocul lor dur din acea perioadă, motiv pentru care nu-i simpatizam. Cum putea să fie altfel când inima mea bătea pentru CCA?

Şi totuşi, şansa mea, marea mea şansă, a fost Dinamo. M-au văzut într-un meci inter-şcoli şi m-au invitat la «Tânărul Dinamovist». Am renunţat însă curând datorită distanţei dintre casă şi stadion. Când am crescut şi când un drum lung cu tramvaiul nu mai era o piedică pentru un viitor fotbalist, Dinamo m-a ales din nou. Soarta mea se decidea. Deveneam dinamovist cu trup şi suflet. (…)

De fapt, cum am ajuns la Dinamo? De multe ori m-am întrebat ce a fost în mintea mea, atunci, la 18 ani, când solicitat de Traioan Ionescu (n.r. – antrenorul de atunci al „roş-albilor“) am venit la Dinamo. Făcusem oare bine că acceptasem să vin? Dinamo avea două extreme tinere: Pârcălab şi Haidu, doar cu 3-4 ani mai mari decât mine, în plină formă, titulari indiscutabili ai echipei naţionale. Dar cine altul în locul meu, solicitat de clubul ce dădea cei mai mulţi componenţi echipei naţionale, ar mai fi lăsat loc unor asemenea îndoieli? Am venit şi am fost bucuros că am făcut-o.

Era prin mai, 1963. Jucam pe terenul 4 al stadionului «23 August» împreună cu colegii de la SSE 2. De câtva timp mă urmăreau ochii descoperitorului de talente Gorgorin. Nu-l cunoşteam şi de aceea nici nu-l luam în seamă. Mă iscodea cu privirea îndelung, insistent, urmărind fiecare mişcare, fiecare execuţie tehnică. Peste puţin timp apăru lângă el o altă figură. O pălărie cu boruri largi, o haină de piele lungă, un fular în jurul gâtului şi al gurii, părea a fi mai degrabă celebrul personaj al cărţii lui Wells, decât un antrenor de fotbal. Imobil, fără nici un fel de agitaţie exterioară, fără să încerce să-şi facă simţită prezenţa, a rămas câteva clipe, privind atent de după gardul terenului, apoi a dispărut.

În aceeaşi seară, târziu, după ora de culcare a familiei, am auzit câinii lătrând în vecini. Erau rare momentele, în mahalaua noastră, în care oamenii se sculau devreme pentru a merge la lucru, când liniştea era tulburată după ora 22.00. Rar, foarte rar, câte un beţiv întârziat în crâşma cartierului mai stârnea, cu mersul său legănat şi nesigur, furia câinilor. Tata, puţin mirat, puţin nemulţumit, a ieşit să vadă ce se petrece. Cineva bătea puternic în poartă. La întrebarea tatii, aflat în prispa casei, de dincolo de poartă, doi bărbaţi îi răspunseră că sunt în căutarea familiei Lucescu. Tata a revenit înăuntru, a aprins lampa şi din şuşotelile neliniştite ale părinţilor am înţeles că era vorba de ceva deosebit. Nu se mai întâmplase să fim căutaţi la o asemenea oră şi tata, văzând un ofiţer în poartă, crezu pentru o clipă că unul dintre fraţii mei făcuse vreo prostie. După o jumătate de oră am fost chemat în cealaltă cameră pentru a face cunoştinţă cu cele două persoane: Traian Ionescu şi colonelul Turtureanu. Cu ochii umflaţi de somn, nedezmeticit, numele lor nu-mi spunea nimic. Abia apoi, precizând că sunt de la clubul Dinamo, o străfulgerare de bucurie şi speranţă m-a făcut să mă trezesc de-a binelea. Recunoşteam pe unul dintre ei. Era Traian Ionescu, personajul misterios care venise la «23 August». M-au cântărit din ochi îndelung, m-au chestionat şi într-un târziu mi-au spus că sunt invitat a doua zi la Dinamo. (…) Şi aşa, din acea seară, viaţa mea a început să ia o altă turnură“.