(articole preluate din Gazeta Sporturilor)
Ovidiu Ioaniţoaia
Cîştigînd aseară derbyul cu Rapid după o revenire senzaţională în repriza secundă, cînd a întors scorul de la 0-1 la 3-1, Dinamo a demonstrat că-şi merită cu prisosinţă poziţia de lider. Face un sezon cu totul remarcabil. La rîndu-i, Rapid a luat un start îndrăzneţ şi coerent, dar s-a stins pe parcurs, acuzînd probabil şi oboseala drumului spre şi din Madeira. Tot aseară, ne-am lămurit şi de ce trebuie aduşi cavaleri ai fluierului de peste hotare măcar la partidele cu miză. Pentru că, deşi a comis unele inexactităţi, ungurul Kassai a avut curajul să acorde 11 metri în favoarea formaţiei giuleştene chiar în minutul 3, la o fază în care colegii lui români ar fi găsit o sută de explicaţii şi zece acoperiri regulamentare ca să lase jocul să meargă.
Astfel, dovedind o forţă colectivă deosebită şi beneficiind de un antrenor inspirat, Rednic mutînd şi ieri cum şi cînd trebuia, Dinamo s-a distanţat la 9 puncte în faţa unei Stele ostenite şi a unui Oţelul surprinzător. Pare însă prea devreme ca lupta să se fi încheiat. Pînă departe mai e drum lung şi multe se mai pot întîmpla.
Gestul decisiv din minutul 3
Cătălin Tolontan
Înainte de a fi ştiinţă, industrie, artă şi joc, fotbalul e presiune. Toată lumea se pricepe la asta. Rapid a pus presiune pe Ligă, Dinamo, pe Copos, Badea, pe Dinu “Vamă”, cu toţii au pus presiune pe arbitru, iar Ganea a pus presiune pe Rednic după ce a aflat că va fi rezervă.
Să pui presiune a devenit o expresie uzată pînă cînd nimeni nu mai ştie exact ce înseamnă. E ca în dimineţile de sîmbătă sau duminică, atunci cînd se aude vocea femeilor oarbe care cîntă printre blocuri. Nu înţelegi ce spun, dar ştii că cer bani şi glasul lor îţi strînge inima, reverberînd printre paralelipipedele de beton.
Aşa se simt toate presiunile din fotbal. Şi, pînă la urmă, cedezi. Pînă cînd vine cîte un arbitru străin, precum ungurul Kassai, care nu înţelege limba tînguielilor şi a răfuielilor noastre şi are curajul de a da penalty în minutul 3, împotriva clasamentului şi a calculelor. “Mă întreb dacă un arbitru român ar fi avut acest curaj”, a zis imediat Grădinescu. Toţi ne întrebăm. Da, a fost corect şi, nu, complotul universal nu există.
În mod paradoxal, această decizie şi-a pus amprenta asupra meciului şi, în final, a ajutat inclusiv pe Dinamo. Pentru că echipele şi-au văzut de joc şi trupa mai fluidă a reuşit să se impună. Nu numai că n-a stricat meciul, ci l-a aşezat în matca unei partide normale. Ce mult înseamnă asta!
…ue şi veselie
Maria Andrieş
Golul egalizator de la Iaşi a adus chef de sărbătoare în Ştefan cel Mare . Nu cei aproape o mie de jandarmi şi poliţişti, ci golul ieşenilor a adus calmul în Ştefan cel Mare. După uralele de rigoare, “Aţi auzit, băăă, o murit spurcăciunili!”, egalul din meciul cu Steaua a ştampilat cu voie bună chipurile fanilor dinamovişti. “Da’ chiar mi-au luat bricheta!”, se miră unul, spre hazul găştii. Altul îl pisează pe un soldat, “De ce, mă, de ce?, ce legătură are că am fost la chef? De ce să nu intru?” În fine, cineva pune punctul pe i: “Acum ar fi culmea să strigăm ..ue Steaua, nu?”
Cu o jumătate de oră înaintea derby-ului, stadionul e pe jumătate plin. Rezultatul de la Iaşi i-a destins chiar de tot pe fanii “cîinilor”. Torcida vişinie, cîteva sute de oameni, s-a ghemuit la o peluză. În rest, alb-roşu. Alb-roşu mut, fără bannere. Numai drapele, simple sau cu rotweilleri uriaşi, pe care n-ar îndrăzni nimeni să-i ştampileze. Grupuscule de pompieri patrulează în jurul terenului. Căştile cucuiate dau o tură, dau două, se opresc şi ascultă ce le spune o cască mai mare. Apoi se reped la tulumbe. În cîteva minute, în colţurile pistei de atletism s-au lăţit ca pe sugativă pete mari de apă.
Stadionul se populează ordonat, crănţănitul seminţelor se înteţeşte. Rapidul iese la încălzire, întîmpinat cu vocalize scurte de galeria roş-albă. În bătaia nocturnei, apar şi jucătorii lui Rednic, aplaudaţi în picioare. Nu se mai vede albastrul pestriţ al poliţiei, nici kakiul soldaţilor, nici căştile portocalii ale pompierilor. În Groapă nu mai e loc decît pentru două culori, alb-roşu, şi o singură sărbătoare, fotbalul. “Ar fi culmea să strigăm .ue, Steaua, nu?” Culmea, neculmea, asta se strigă, din zeci de piepturi. La derby-ul cu Rapid.
Hipnoza
Radu Naum
Niciodată un lucru atît de frivol nu a arestat atîtea priviri.
Ne uităm la televizor. Ne uităm la fotbal. Practic, nu ne uităm la nimic altceva. Graficele de audienţă fotografiază, rece, prăpastia dintre acest gen de program şi oricare altul. Emisiunile ” people “, acelea cu ” oameni obişnuiţi “, fac şi ele rating, atît că în marja lor au drept de viaţă şi alte producţii. Fotbalul, însă, are efectul pustiitor al unui roi de lăcuste. Cînd joacă Steaua, Rapid, Dinamo ori Naţionala, fie şi cu stînca Gibraltarului, ţara telespectatoare intră într-o stare de hipnoză. În jurul ei oameni de spirit trec în lumea cealaltă, intelectuali de reper se ceartă abisal, filme epocale se scurg nevăzute, Ştefan cel Mare zace încă neştiut în mlaştina de la Şcheia, Brâncuşi ciopleşte pentru alţii, Eliade dispare în fum de pipă. Aneantizare. Naţiunea mărşăluieşte vizual către un ideal aiuritor : să fim cei mai buni oameni în chiloţi de pe planetă.
Trăim o istorie cutremurătoare: am ajuns sa facem filosofia paselor lungi şi din centrări, o filosofie, cu scuza că e singurul vehicul care mai trece de cutia craniană a multora. Că o facem noi, cei veniţi de jos, e aproape un premiu. Dar că o fac, cu consecvenţă admirabilă pentru domeniul asupra căruia se apleacă, spirite venite din alte ceruri e o chestiune care sfîrşeşte prin a şoca. Probabil că niciodată în curgerea acestui neam atîţia intelectuali nu s-au aşezat ciuci pentru a mîngîia pe cap cu atîta poezie un lucru atît de frivol, dar cu un teribil argument: e popular. Ne place, ne pasionează, ne face să urlăm sau să sărim din scaun, ca pe Noica la Păltiniş, cînd juca UTA. Chestiune episodică pentru el, căci Tratatul despre fiinţă nu conţine capitol aparte despre fiinţele cu crampoane. Impardonabilă ignoranţă. Azi fotbalul face miracole: a reuşit să-i aducă în acelaşi loc pe Becali şi pe Manolescu, Dragomir şi Cosaşu, Mititelu şi Cioroianu, Iancu şi TRU. Iată perfectul loc al înfrăţirii româneşti, conciliatorul de geniu, entitatea pe marginea căreia deopotrivă bunul şi răul, ignorantul şi eruditul, fariseul şi autenticul simt nevoia să gloseze. Dacă România acestor timpuri ar fi să trimită în imensitatea Universului o imagine care să o reprezinte în absolut, atunci ar trebui să construiască această figură imposibilă : un fotbalist căzut pe gînduri.
