de Silviu Ghering
(fanatik.ro)
Surprinsă în Cipru de prăbuşirea sistemului comunist de acasă, echipa de aur a lui Lucescu a fost la un pas de emigrare în masă în decembrie 1989
La sfîrşitul turului din 1989, Dinamo era pe primul loc, cu 3 puncte peste eternul “ghimpe” Steaua, cu 16 victorii şi o singură înfrîngere (0-1 la Craiova), golaveraj de necrezut azi, 57-8… Conducerea clubului le-a oferit jucătorilor o vacanţă împreună cu soţiile sau cu iubitele, în Cipru, la un hotel de 4 stele, “Elias Beach”, 12 kilometri de Limassol.
“Rednic vroia să plece în Grecia, Ando vroia Italia, dar şefii ne-au impus să mergem toţi în Cipru, eu sînt sigur că ştiau ce avea să urmeze şi au vrut să ne protejeze, să fim împreună undeva departe de ţară“, îşi aminteşte Claudiu Vaişcovici. Nu erau chiar toţi, însuşi antrenorul Mircea Lucescu plecase cu soţia în Italia. Şeful delegaţiei era Constantin Anghelache, persoană importantă (şi atunci…) în Securitatea statului şi a clubului Dinamo.
Lotul “alb-roşu” a plecat din ţară în noaptea de 16 spre 17 decembrie. La Timişoara aveau loc primele ciocniri dintre protestatari şi forţele de ordine. “Nu ştiam nimic, am ajuns liniştiţi în Cipru, hotelul era un vis, era cald şi bine, un rai în care habar n-aveam de iadul declanşat în ţară“, povesteşte Claudiu Vaişcovici în exclusivitate pentru FANATIK. “Pe 22 spre seară mă distram cu Lupu la nişte jocuri electronice în holul hotelului cînd a venit un cipriot care lucra la piscină şi era căsătorit cu o româncă, să ne spună că e groasă în România, s-a sinucis ministrul forţelor armate şi s-a tras în oameni pe stradă“.
“Nea Costică, unde pleci, cui ne laşi?”
Dinamoviştii intră în trepidaţii, televiziunea cipriotă începe să transmită seara “revoluţia în direct”, se anunţă 20.000 de morţi, apoi 40.000, imaginile curg dintr-un Bucureşti din care Ceauşeştii fuseseră izgoniţi şi în care invizibilii terorişti împrăştiau moartea printre românii care plăteau cu viaţa dorinţa de a scăpa de comunism.
Pe 23 dimineaţă în Cipru erau anunţaţi 60.000 de morţi în “revoluţia din România”. Constantin Anghelache pleacă precipitat în ţară. Unde graniţele erau închise şi aeroporturile în stare de alertă maximă! “Nea Costică, unde pleci, cui ne laşi?!“, se lamentează Andone, “Cum intri în ţară?!” “Lăsaţi, copii, nu vă faceţi griji că ştiu eu cum să intru. Staţi liniştiţi aici că am eu grijă să vă întoarceţi şi voi cu bine“. Şi a plecat! Ionuţ Lupescu îşi aminteşte că “am auzit peste vreo două zile la radio că ar fi fost arestat!“. Le adusese un medic cipriot care făcuse Medicina în România, coleg cu doctorul lotului, un tranzistor la care prindeau “Europa Liberă” cu o sîrmă legată de un calorifer ca “antenă”!
Tatăl lui Vaişcovici a mirosit “blatul”
În noptea de 23 spre 24 decembrie trebuiau să se întoarcă în ţară. Evident n-au avut cum. În România era un haos total provocat de lupta pentru putere, iar dinamoviştii nu ştiau la ce să se aştepte. Toţi erau încadraţi ca ofiţeri şi subofiţeri ai Ministerului de Interne, cel mai urît minister al fostului regim comunist. Au reuşit cu greu să ia legătura cu părinţii, ai lui Vaişcovici erau la Galaţi, unde era mai puţină “revoluţie” şi de unde tatăl său i-a dat un sfat uimitor la vremea aceea: “Stai liniştit acolo că nu păţim nimic, numai proştii s-au dus să moară, e un blat toată revoluţia asta“… Era doar 24 decembrie…
Cel mai îngrijorat era Andone, socrul său era şeful Inspectoratului de Miliţie al judeţului Suceava şi “Ando a urlat la el cînd l-a prins la telefon să lase totul baltă şi să ia copilul şi toată familia şi să se ascundă la o mănăstire!“, zîmbeşte acum amar Vaişcovici.
“Radu visa de atunci Italia”
Ionuţ Lupescu (21 de ani) şi Florin Radu Răducioiu (19 ani) erau cei mai tineri din lot. N-aveau copii acasă, puteau privi şi accepta mai uşor o situaţie “fără întoarcere”. “Vorbeam cu Radu“, îşi aminteşte Lupescu, “să plecăm în Vest că nu se poate să nu găsim o echipă care să ne ia. Radu visa de atunci Italia. Nu ne gîndeam că nu aveam drept de joc dacă fugim, oricare ar fi fost puterea în ţară“. De altfel, Răducioiu a fost auzit de mai mulţi coechipieri vorbind cu Mircea Lucescu la telefon şi spunîndu-i acestuia că “eu vin în Italia, eu nu mă mai întorc acasă, dacă ne împuşcă?!”
“Strîmbu’ vroia şalupă, Ando autocar de la bulgari”
Toată “acţiunea Cipru” era sponsorizată, chiar dacă la vremea aceea nu se recunoştea deschis că echipa Internelor profita de metode profesioniste în plin amatorism comunist, de un cipriot putred de bogat, “Russos îl chema” povesteşte Vaişcovici, “ca pe Demis Roussos, dar fără «o», mare mahăr, ne-a ţinut pe banii lui, dar ne-a mutat la un hotel de două stele în Limassol, la «Elias Beach» veniseră o mulţime de americani de Crăciun, noi eram programaţi să plecăm, nu mai aveam loc. Russos ăsta a fost Dumnezeul nostru, ne-a spus că ne ţine cît e nevoie, pînă în ianuarie, în februarie, în martie, pînă se lămureşte situaţia acasă. Iar noi i-am promis că punem cîrca, la propriu, fiecare cu ce ştim, ca să ne plătim cazarea şi masa. Nici n-a vrut să audă. Strîmbu’ făcea planuri să cumpărăm o şalupă mai mare, să fugim la familii. Ando a propus altceva: să ne plătim avionul pînă la Sofia şi acolo să luăm legătura cu Levski şi ŢSKA, erau cele mai puternice echipe bulgăreşti, să ne dea un autocar pînă la Giurgiu şi acolo vedem noi cum ne primesc. În cel mai rău caz iau nevestele bagajele dacă pe noi ne arestează şi Dumnezeu cu mila“.
Russos nu i-a lăsat să plece, ba mai mult, le-a închiriat o tavernă pentru seara de Ajun, dar numai petrecere n-a fost. S-au cîntat colinde triste, soţiile regretatului Mişa Klein, a lui Ando şi a lui Vaişcovici au ţinut “steagul sus, altfel toată lumea dădea în plîns“.
Tensiune la barajele armatei
Situaţia s-a schimbat brusc odată cu moartea Ceauşeştilor. Situaţia în ţară s-a calmat, teroriştii s-au evaporat, noua putere a răsuflat uşurată şi s-a reinstaurat “pacea”.
Pe 27 seara au reuşit să zboare spre România liberă, cu 10 medici ciprioţi în avion, care făcuseră studiile la noi şi aduceau deja o cală de ajutoare pentru “revoluţia română”. “Ajutoare” au adus şi dinamoviştii, “am luat din aeroport, de toţi banii pe care îi mai aveam, portocale, banane, ciocolată, biscuiţi, conserve, le-am dat soldaţilor de pe Otopeni, văzusem la televizoare masacrul de pe 23 şi ştiam prin ce au trecut. Ne-au primit neaşteptat de bine pe aeroport, a venit autocarul clubului şi ne-a luat, am trecut prin trei baraje de tancuri pînă în Ştefan cel Mare, acolo, la baraje, soldaţii ne-au privit foarte urît, ne-au controlat la sînge, ne-au cerut paşapoartele să vadă vizele că n-am fost în ţară, ne-au întrebat la mişto de video, ţigări şi cafea, unde le-am ascuns, erau porniţi pe noi, ei erau ai Armatei, noi eram Dinamo!“, încheie Vaişcovici povestea celor mai dramatice momente din cariera sa de fotbalist.
Lotul lui Dinamo în iarna lui 1989
Portari: Costel Cîmpeanu, Sorin Colceag, Bogdan Stelea.
Fundaşi: Ioan Andone, Anton Doboş, Florin Jelea, Michael Klein, Adrian Matei, Alpar Meszaros, Cornel Mirea, Iulian Mihăescu, Mircea Rednic, Adrian Slave, Mihail Ţicu.
Mijlocaşi: Ionel Fulga, Claudiu Jijie, Cristi Lazăr, Ionuţ Lupescu, Dănuţ Lupu, Dorin Mateuţ, George Radu, Ioan Ovidiu Sabău, Daniel Timofte.
Atacanţi: Marian Damaschin, Nicu Glonţ, Marian Năstase, Florin Răducioiu, Claudiu Vaişcovici, Cezar Zamfir.
“Dacă era să fugim în Vest, aveam ceva caşcaval la noi. Fiecare plecase cu patru, cinci mii de dolari, plus încă vreo 530 pe care ni i-a dat nea Costică acolo, o datorie din primele de joc şi diurna, aveam din ce trăi cîteva luni” (Dănuţ Lupu)
“Ne-au trimis în cantonament forţat în Cipru, cu tot cu neveste, ne-au obligat, se ştia la nivel înalt ce va fi, ce va urma. Dar fata mea cea mare, Raisa, a rămas în Bucureşti, la socri, care stăteau în zona Universităţii. Avea un an şi jumătate. Multă vreme după aceea, cum vedea pe cineva pe stradă îmbrăcat militar, striga «Poca-poca!». A rămas cu sperietura zgomotului gloanţelor” (Mircea Rednic)






































