Acasă Revista presei Tragerea la consorţi

Tragerea la consorţi

111
0

(Gazeta Sporturilor)

ADRIAN GEORGESCU

Viitorii adversari din UEFA ne aşteaptă relaxaţi. Ne văd “accesibili”, termen respectuos folosit în general pentru fetele care se predau repede. “Sîntem mulţumiţi”, “Sorţii au fost de treabă cu noi”, “Nu e rău deloc”, “E o tragere bună”. Noi, în schimb, aşteptăm tragerile la sorţi ca pe veştile de după operaţie. “Pacientul trăieşte, dar îl mai deschidem o dată”. De aici, fiecare înţelege singur dacă e de bine sau de rău, ca dintr-un editorial de Ovidiu Ioaniţoaia.

De pildă, Mihai Stoica e doar aparent optimist cînd spune: “Vom juca finala mai devreme cu Sevilla”. Asta s-ar fi întîmplat în 2006, dacă returul cu Middlesbrough se încheia prin minutul 80 sau, în 2007, dacă accepţi că dispuţi în februarie ultima partidă din competiţie.

Cei de la Dinamo sînt şi mai pesimişti cînd vor să schimbe un sistem care a dat unele rezultate: satisfacerea propriilor suporteri. Bun, la Londra s-a început cu cei mai apropiaţi, însă poate, încet-încet, ar fi urmat şi cei din tribune. De aceea, e greu de înţeles de ce dinamoviştii, după meciul cu Tottenham, spuneau: “De-abia aşteptăm să ajungem la Bucureşti, să ne închidem în casă vreo două zile şi să uităm acest meci”. Greşit! Asemenea meciuri trebuie să-ţi joace mereu în faţa ochilor, ca preţurile de pe articolele de lux din Picadilly Circus. Apoi, două zile numai ca să probezi ţoale?! Ce naiba, doar n-oţi fi dat chix şi cu cei mai fideli suporteri!

Batistele la control

RADU NAUM

De ce n-avem încredere în echipele noastre, renăscute de cîţiva ani la o viaţă mai bună? Destinul nu e prost. Nu-ţi dă mai mult decît poţi să duci, dar nici mai puţin decît tu însuţi ţi-ai propus. Există deci o morală exemplară în desemnarea adversarelor pentru Steaua şi Dinamo. Prima a căpătat echipa cea mai grea pentru că e şi cea mai experimentată în noua epocă a cluburilor româneşti, deschizătoarea de drum în jungla vorbelor fără acoperire. Sevilla e visul neîmplinit al trecutei finale UEFA e ceea ce şi-au propus şi nu au reuşit după căderea în iraţional de la Boro. Acum Steaua are şansa să se revanşeze. Unii ar zice că e prea devreme, dar de fapt e la timp, pentru că de atunci Steaua a trecut prin focul şi spada Ligii. E un munte firesc în drumul ei, ar fi fost fără sens să se fi pregătit la altitudine doar pentru a urca dealul din spatele casei.

Dinamo e pusă şi ea în faţa propriilor demoni, după eliminarea cu cîntec în faţa Benficăi de acum 7 ani, victorie la ei, înfrîngere acasă. E o treaptă logică, una solidă, la care te uiţi cu frison înainte de a păşi. În felul acesta eşti scutit de eventuala ruşine a împiedicării de pragul insignifiant camuflat sub un covor roşu. Pînă la urmă, de ce ne temem? De ce n-avem încredere în echipele noastre, renăscute la o viaţă mai bună de cîţiva ani? Răspunsul nu e în afară, ci înăuntru. Sentimentul de frică e real, dar el nu priveşte neapărat Sevilla sau Benfica. De fapt, noi ştim. Ştim că a venit iar vremea să dăm socoteală.

De la fani pînă la conducători, trecînd prin presă, cu toţii am vestit o lume bravă şi nouă, trăgînd clopotele superlativelor. Am trîmbiţat, în felul nostru şmecheresc, hegemonia românească. Europa ne era la picioare, lumea chiar devenea prea mică. Nostim e că am ajuns să credem în propriile noastre teribilisme. Ei bine, cineva de sus ne face acum cu ochiul şi ne somează să ne punem faptele acolo unde ne stau vorbele. Atît că faptele costă, iar noi nu ne putem permite, spre exemplu, un portar mai scump de jumătate de milion, ceea ce poate fi o afacere managerială, dar nu şi o investiţie care să te ducă într-o altă dimensiune.

Nu ne-am schimbat. La reuşite de doi lei cotcodăcim de douăzeci. Apoi ascundem sub preş înfrîngerile. Să ne înţelegem: nu putem juca în curtea celor mari, oricît de tare am urla, dacă ne prezentăm tot cu găletuşe şi în pantaloni scurţi. OK, putem da din cînd în cînd cîte o lovitură, putem naşte o partitură care să oprească o clipă lumea în loc, dar şi copiii minune obosesc. De aceea s-au inventat părinţii. Or, mi-e teamă că, fie şi dacă iau notă mare în sesiunea din februarie, Steaua şi Dinamo tot orfane rămîn la examinarea finală a destinului. Care, evident, nu e prost.

Ştafeta lui Mutu

MARIA ANDRIEŞ

Mutu a dat două goluri cu Milan, e golgeter în Serie A, ziarele italiene îl laudă şi pe manşetă. N-aveţi senzaţia de deja vu? Pentru că toate astea i s-au mai întîmplat Briliantului cu nişte ani în urmă.

Briliantul a revenit în campionatul italian în stil mare, dar tot la o echipă medie. Fiorentina de azi e Parma de ieri. Iar Prandelli, fireşte, e tot Prandelli. Mutu a ajuns acolo de unde a plecat: vedetă la o echipă călduţă. Acum nu face decît s-o ia de la capăt. Să vedem pînă unde urcă de data asta.

S-a întors de atîtea ori înapoi, încît n-a avut timp să meargă înainte. În legătură cu Mutu, există tendinţa să-l judeci după ceea ce este sau după ceea ce-ar putea fi. Sau ar fi putut să fie deja. Fără scandalul de dopaj, fără bruiajul monden, fără excese şi procese, ar fi jucat acum la Chelsea, la Barcelona, la Real Madrid, la Juve, undeva, în lumea “granzilor”. Are valoare. Nu aici e discuţia.

Are valoare cît să se lupte cu Ronaldinho şi Cannavaro pentru trofeele FIFA, în loc să smulgă fără luptă premii de consolare de la naşi. Dar Mutu s-a scos singur din luptă. S-a autoeliminat fără drept de scuză. Acum face eforturi lăudabile să revină. La ce? La statutul de răsfăţat al publicului sau la condiţia de mare fotbalist?

După Hagi, istoria fotbalului nostru s-a întortocheat între un mare risipit, Adi Ilie, şi un mare risipitor, Adi Mutu. Două schimburi de ştafetă aproape ratate. Regele n-a avut cui să predea tronul, pentru că urmaşii erau fie accidentaţi, fie drogaţi. Ãsta e adevărul. Mutu putea fi mult mai mare decît şi-a propus cînd a tras pe dreapta şi a tras pe nas.

Deocamdată, s-a apucat să se salveze pe sine. Dar şi el, şi “naţionala” se află în situaţia de a-şi propune un obiectiv mai îndrăzneţ decît salvarea. Destul şi-au bătut joc de potenţialul lor, de suporteri. Trebuie să ţintească mai sus decît o bună impresie. Mai mult decît scurte stări de graţie, urmate de lungi stări de somnolenţă. Timpul îi presează. Istoria îi somează.

“Eşti deja băiat bogat”, i-a spus cîndva Mourinho. “Viitorul ţi-e asigurat, în România eşti rege. Dar după retragere nimeni nu-şi va aminti de tine dacă nu reuşeşti lucruri importante. Acestea rămîn în istorie”. Portughezul se referea la echipa naţională. Istorie nu înseamnă două goluri cu Milan şi trei pase cu Udinese. Istoria înseamnă finale şi turnee finale.