(articol preluat din Gazeta Sporturilor)
Tudor Octavian crede că avem un caz Claudiu Niculescu
Dacă istoria culturii e plină de orbiri, de ce ar face fotbalul excepţie?
Cînd un fotbalist de mare clasă, precum Claudiu Niculescu, e ignorat sistematic de selecţionerii Naţionalei, te gîndeşti la o cauză pe care numai dînşii o cunosc. Ştiu dînşii ceva, au dînşii un motiv, care nu-i sănătos să ajungă la public şi la presă, o anume pricină e mai util să rămînă ascunsă… Aşa e întotdeauna, cînd îi dăm întîietate bunului simţ. Bunul simţ ne spune că selecţionerii îşi dau seama mai bine decît noi de valoarea unui jucător. Trebuie să-şi dea seama. E esenţial să-şi dea seama. Altfel ar trebui să-i bănuim de ce-i mai rău: de incompetenţă, de rea credinţă sau pur şi simplu de orbire. N-ar fi pentru prima oară cînd societatea – iar fotbalul tot societate e – ratează cazul excepţional. Claudiu Niculescu e o persoană care impune respect şi cînd joacă, şi cînd are opinii. Mai mult, impune respect şi cînd tace. E o prezenţă accentuată. Ca fotbalist, e providenţial. Nu dă multe goluri, dar dă golul victoriei sau golul care schimbă cursul jocului. E născut pentru a fi unde trebuie, cînd trebuie.
Paradoxul fotbalului e că un fiţos ca Zicu, care nu loveşte deloc bine mingea, se bucură întotdeauna de mai multă atenţie, decît un meseriaş perfect, ca domnul Claudiu Niculescu. O gafă enormă te face mai interesant ca un gol fără istorie. Oamenii iubesc golurile care pot fi povestite. Claudiu Niculescu loveşte mingea şi aceasta se duce drept la vinclu. Banal, foarte banal. Nu ţin minte ca dinamovistul să fi fost vedeta vreunui scandal. Nu a dat declaraţii jignitoare. Nu ştiu cîtă şcoală are, dar toată fiinţa sa dovedeşte control de sine şi un soi de detaşare ironică de cea mai bună calitate. E posibil ca în lumea fotbalului să fie perceput altfel, dar e important şi cum e perceput în afară.
E posibil ca acest tip de normalitate, mai frecventă la Londra decît în Bucureşti, să-i fi afectat cariera. Mai bine zis relaţia cu echipa naţională. Nici Iordănescu şi nici Piţurcă nu-s oamenii care să îngăduie în preajma lor un fotbalist care-i citeşte exact şi ironic la fiecare decizie temperamentală sau conjuncturală. Din cîte răzbat pînă la noi, e clar că integritatea unui Claudiu Niculescu e în contratimp cu excesele cîtorva senatori ai necalificărilor.
Unii găsesc că-i comod. Cred mai degrabă că-i resemnat în condiţia de performer care mai sus de Dinamo nu prea mai are şanse să urce. Într-un campionat cu o mai corectă înţelegere a valorilor, Claudiu Niculescu ar fi fost seniorul care dă marca echipei.







































Un articol anormal, exagerat de anormal! Scris de Tudor Octavian, un gazetar si scriitor veninos, dar nu insensibil, ce-i drept, si gazduit de "Gagica porturilor". Ne lauda dusmanii. Oare, ce-am gresit, Doamne?
Comments are closed.