Acasă Revista presei Vocea Peluzei

Vocea Peluzei

113
0

(Gazeta Sporturilor)

RADU PARASCHIVESCU

Dacă mai e nevoie de un paradox, iată-l: Dinamo cîştigă meciuri şi pierde suporteri. Printr-o stranie împerechere a sensurilor, englezescul “to support” înseamnă şi “a susţine”, şi “a suporta”. Pentru o parte din lumea stadioanelor, combinaţia e implauzibilă şi seamănă cu un şpagat ce reclamă abilităţi de cascador. Varianta comodă a condiţiei de suporter prescrie un medicament care începe vindecarea, dar n-o încheie. Asta înseamnă că suporterul îşi îngăduie să procedeze selectiv. Să aibă un vraf de drepturi şi doar cîteva obligaţii. Să vină la meci numai cînd adversarul e un rival semicentenar, dacă reprezintă un nume prestigios sau dacă afară e soare şi frumos. Atunci suporterul comod îşi face datoria: umple tribunele, îşi înroşeşte palmele, scandează, cîntă, huiduie, se vopseşte pe faţă. Altfel spus, interpretează o jumătate de rol şi o ignoră pe cealaltă. Adică susţine fără să suporte.

Capricii, crize de formă, jocuri mediocre, fulgere, vînturi piezişe sau zăpuşeli crîncene. Fotbeletristica mondială a făcut să răsară, cu ani în urmă, un scriitor sedus de fotbal şi o carte despre rosturile decisive ale suporterului. În “Fever Pitch” (“Febra stadioanelor”), Nick Hornby imaginează un personaj căruia fotbalul îi stabileşte ritmurile şi-i dictează priorităţile. Prima dragoste, admiterea, Crăciunul şi decesul unui prieten drag sînt fixate în calendarul intim al protagonistului prin racorduri la gloria şi la decăderea echipei iubite (Arsenal, în cazul de faţă). Totul se justifică şi se explică în funcţie de toanele lui Charlie George, pasele lui Liam Brady sau golurile lui Ian Wright. Sentimentul apartenenţei e consolidat prin deplasări cu grupurile de fani oriunde şi oricînd. Pasiunea nu dă înapoi la cea dintîi ninsoare, elanul nu se dizolvă în cana cu ceai fierbinte din tihna sufrageriei, riscul nu e înlăturat după calcule precaute. Bucuria şi depresia sînt cernute de sita fină a duminicilor petrecute departe de casă, dar aproape de echipă.

Dezamăgirea lui Rednic după meciul de duminică a pornit tocmai din această formă de nepăsare. Şase sau şapte mii de martori oculari ai unui meci în care joacă liderul înseamnă foarte puţin. Sigur, Ceahlăul nu e Steaua sau Manchester, dar motivul tot nu stă în picioare. O echipă care priveşte clasamentul de la unsprezece puncte distanţă de primele urmăritoare se simte, pe bună dreptate, neglijată de susţinători. Tristeţea lui Rednic e firească. “Jucăm bine, conducem, avem prima şansă la titlu şi prin peluze suflă vîntul. Ce mai trebuie să facem ca să reveniţi?” Aşa se desluşeşte, printre rînduri, mesajul lui către suporteri. Absenteismul arată păgubos şi cînd echipa se chinuie pe locuri anonime, şi cînd domină fudul campionatul. Dacă nu mă înşel, Camus a spus cîndva că terenul de fotbal e unul dintre locurile unde poţi avea acces la adevărurile elementare. Doar un mare caraghios crede că o galerie se poate mobiliza prin citate din existenţialişti, veţi spune. Aşa o fi, dar atunci cum rămîne cu foamea nostră de adevăr?

Semne de dragoste

Ovidiu Ioaniţoaia

Şefii lui Dinamo şi, vorbind aceeaşi limbă cu ei, Mircea Rednic se plîng de lipsa suporterilor, care n-au fost decît vreo 6.000, hai 7.000, la partida de campionat cu Ceahlăul. Rarefierea publicului ar putea fi explicată prin preţul biletelor, deşi pe alte arene intrarea costă mai mult, dar şi prin faptul că, desprinzîndu-se la 11 puncte în fruntea clasamentului, formaţia din Groapă a diminuat interesul faţă de competiţie şi, implicit, faţă de ea însăşi. Pînă şi victoriile obţinute pe bandă rulantă riscă să devină banale şi uneori, iată, să plictisească. De-acum însă, gîndind că Dinamo va juca mîine contra lui Leverkusen un meci crucial pentru cariera sa europeană, ar fi logic ca situaţia să se schimbe şi fanii să vină în număr cît mai mare spre a-şi încuraja favoriţii. Chiar va fi nevoie de ei. Nu atît de puştii care s-au îmbătat în zborul către Bruges şi au devastat avionul, cît de cei, infinit mai mulţi, care iubesc în mod sincer şi statornic culorile roş-albe. E cel mai nimerit prilej ca adevăraţii suporteri ai lui Dinamo să-şi demonstreze ataşamentul, aşa cum au procedat şi cei ai Stelei cînd au umplut pînă la refuz stadionul din Ghencea la returul cu Dinamo Kiev. Sigur că pe unii, cunoscută fiind ireconciliabila rivalitate dintre cele două echipe, această comparaţie îi deranjează ori de-a dreptul îi calcă pe nervi. Ei trebuie să fie însă conştienţi că nu există dragoste, ci numai semne de dragoste.

De regulă, George Copos e inclus în categoria acelora, politicieni sau businessmeni, dispuşi să vorbească doar ca să se afle-n treabă. Judecată greşită însă, deoarece principalul acţionar al Rapidului rareori deschide gura fără un anume scop. Şi cînd pare dezinteresat, nu e. Bunăoară, anunţînd deunăzi că, o dată ieşit din fotbal, Daniel Niculae se va întoarce în Giuleşti ca preşedinte, Copos a căutat să-l îmbuneze pe acesta, pe care-l urechease public pentru că îndrăznise să-l contrazică. Cum actualul atacant al lui Auxerre continuă să se bucure de o mare simpatie în rîndul galeriei vişinii, patronul Holdingului Ana a sesizat că s-a pripit. A calculat ce-ar cîştiga şi ce-ar pierde din ostilizarea lui Nico şi, abil, a făcut pasul înapoi. Ultima lui declaraţie rămîne însă un exemplu tipic de oportunism, dacă nu şi de bătut cîmpii, întrucît vîrful care abia a împlinit 24 de ani mai are multe sezoane de jucat. Şi-apoi, întrebare pe care şi-o pune orice suporter giuleştean, de ce-ar deveni Daniel Niculae preşedinte şi nu, înaintea lui, Viorel Moldovan sau Măldărăşanu, şi ei invitaţi de fostul vicepremier să lucreze în club? Pînă să se gîndească la conducătorul de peste 8-9 ani, sau chiar de mai tîrziu, s-ar cuveni ca George Copos să-şi aducă aminte cît a dat din coate pentru a-l determina pe Dinu Vamă să-şi ia tălpăşiţa. Mai degrabă asta ar trebui să-l frămînte, nu cine va fi preşedinte la Rapid prin 2015.

Bătaie pe Marica

Justin Gafiuc

Selecţionerul României şi Mircea Lucescu îşi dispută primatul în ceea ce priveşte meritele pentru ascensiunea atacantului de la Şahtior. Ascensiunea de toamnă a lui Ciprian Marica a declanşat o polemică tăioasă între selecţioner şi antrenorul de la club al atacantului, Mircea Lucescu. Tema în dispută se referă la persoana care are cele mai mari merite în promovarea jucătorului în vîrstă de 21 de ani. Primul ieşit la rampă a fost tehnicianul reprezentativei, care, într-o declaraţie oferită pentru ProTV, şi-a asumat întîietatea: “L-am luat la naţională, am avut încredere în el. Lui Lucescu i-a plăcut mereu să-şi creeze o aură cum că el a format nu ştiu cîţi fotbalişti, dar, în realitate, nu sînt chiar aşa mulţi. Lucescu ar trebui să-l folosească mai des pe Ciprian”.

Replica dinspre Doneţk nu s-a lăsat aşteptată. Astfel, Mircea Lucescu a calificat drept “caraghioase” afirmaţiile selecţionerului: “Nu e important cine-i promovează pe jucători. Mai mult, antrenorul de la lot ar trebui să mă sune să-mi mulţumească pentru explozia lui Marica. El a venit accidentat în Ucraina după amicalul cu Spania şi n-a putut să evolueze imediat pentru Şahtior. Eu am de tras cel mai mult după ce Marica se întoarce ca un erou de la acţiunile naţionalei”.

Debut cu Procuroru’

Marica a debutat în prima divizie în sezonul 2001-2002, la un meci FC Naţional – Dinamo (1-0). Antrenorul “cîinilor” era atunci Cornel Dinu. Înainte de a pleca la Şahtior, jucătorul a prins, practic, numai un sezon şi jumătate în ţară, interval de timp în care a strîns 22 de meciuri şi 4 goluri în tricoul roş-albilor. El a semnat cu formaţia din Doneţk atunci cînd intrase în ultimele şase luni de contract cu Dinamo.

Chirilă e pro-Lucescu

Ionuţ Chirilă l-a promovat pe Marica în echipa de tineret a lui Dinamo în 2001. “El şi cu Mitea au fost vîrfurile generaţiei”, îşi aminteşte antrenorul. El crede că “selecţionerul n-ar fi putut miza niciodată pe un Marica la cote înalte fără munca lui Lucescu. Nea Mircea îl are sub observaţie zi de zi, l-a aruncat în focul din Champions League, ceea ce nu e puţin pentru un jucător de 20 de ani. Tehnicianul naţionalei a avut şi la Campionatul European de tineret vreo şapte jucători creaţi de mine şi n-am mai zis nimic”.

Crezul nu e contracost

Adrian Georgescu

Intenţiile lui Gigi Becali în ceea ce priveşte educaţia religioasă a copiilor sînt, probabil, bune. Ar fi foarte bine ca tinerii să ştie Crezul ortodox, acest ghem de cuvinte pe care Dumnezeu l-a lăsat să cadă pe pămînt, cu un capăt de fir pentru fiecare.

Drumul către iad este însă pavat şi el cu bune intenţii. Nu poţi răsplăti Crezul ca pe o manea, aşa cum a făcut-o domnul Becali zilele trecute la un liceu bucureştean.

Banii şi credinţa sînt ca apa şi uleiul: se pot învecina, dar nu se amestecă. Iisus a spus-o simplu, într-un sfat adeseori interpretat greşit din cauza citării parţiale: “Daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Adică, banii sînt una, credinţa alta. Însăşi istoria Crezului de peste un mileniu şi jumătate este o dovadă. Pentru un cuvînt adăugat, “filioque”, creştinătatea s-a scindat. Ortodocşii au rămas puţini, dar fermi: “Crezul nu se schimbă”, iar la poarta bisericilor noastre nu vor fi niciodată bancomate, ci cutii ale milei.

Dacă am ajuns să dăm, să acceptăm şi să tremurăm pentru bani de-o rugăciune sau de-un termopan la Muntele Athos, care va fi următorul pas? Cumpărarea de teren în Rai spre revînzare?