Acasă Ştirea zilei Aversul medaliei la Dinamo

Aversul medaliei la Dinamo

163
0

Nu ştiu de ce, dar primul sentiment pe care l-am trăit la finalul partidei cu eternii rivali din Ghencea, de zilele trecute, a fost că această nouă înghiţitură de fiere pe care ne-au turnat-o ăştia pe gît a fost ultima dintr-un şir lung de peste trei ani. Altfel spus, că a fost lecţia de final pe care a trebuit să o primească această alter patriae care ne este Dinamo, pe drumul anevoios al regăsirii de sine, într-o epocă de-a dreptul exasperantă a demolărilor, alienării şi pierzaniei pe care o traversăm.
Spunem adesea, cu deplin adevăr, că Dinamo sîntem noi, noi toţi, de la vlădică, la opincă. Şi, ne amintim bine, am urît şi am contestat ani în şir, in corpore şi pe bună dreptate, epoca reşapaţilor şi cotizanţilor, a doborîtorilor de recorduri inutile, a demagilor cu ştaif şi agramaţilor fuduli, a dansatorilor din buric în lojă, epoca becalioţilor şi a becaliaţilor adică, în care, cu salarii devalizante şi delapidante (scuzată fie-mi improvizaţia lexicală), toţi combinatorii ăştia au aruncat clubul în derizoriu şi i-au asigurat echipei, an după an, „glorioasa” clasare pe locurile 5-6 şi scurte ieşiri de chi-chi prin Europa. Asta, după ce îl săpaseră şi îl maziliseră de pe banca tehnică, fără nici un fel de greţuri, pe non-conformistul Mircea Rednic… pentru că „strîmbul” s-a învrednicit oblu să cîştige campionatul, de-a haita (adică împotriva tendinţelor explicite şi implicite complicitare), cu o echipă – Dinamo – pe care i-o atribuiseră, tocmai de-aia!, pentru şansa a patra…
Am urît, aşadar epoca respectivă şi ne-am dorit o perioadă a reconstrucţiei echipei, a reconstrucţiei clubului, în care preţul să fie pus pe creşterea şi ridicarea mugurilor de valoare din propria grădină, pe criteriul real al eficienţei, respectiv pe echilibrul dintre posibilităţi, consum şi realizări. În fond, ca în orice alt domeniu, investiţia în viitor, respectiv în tinerele talente, creşterea şi instruirea lor atentă şi responsabilă, este cea mai valoroasă şi sigură investiţie. Desigur, pentru asta se cere multă muncă şi multă răbdare, se cere sacrificiu şi suferinţă, renunţarea fie şi temporară la idealuri şi aspiraţii nerealiste etc. Dar, de n-ar fi aşa în viaţă, cum am şti să preţuim valoarea banilor, a lucrurilor trebuincioase? Şi-apoi, ce alternativă mai bună la epoca becaliotă putem găsi, căci, precum s-a văzut, se vede şi se întrevede, nimeni nu se înghesuie să spele rahatul altora, nici măcar la Dinamo!
Prin urmare, etica raţiunii ne obligă să înţelegem că dacă noi, Dinamo, ne-am asumat procesul reconstrucţiei sub asediul recesiunii interne şi înconjurătoare din fotbal, din sport în general – şi de-ar fi vorba numai de recesiunea din sfera recreativă a societăţii româneşti! – atunci Dinamo este nevoită să îşi asume şi condiţia vremelnică, dar inevitabilă a procesului de reconstrucţie, şi anume insuficienţa valorică şi necompetitivitatea sportivă, inclusiv sau cu atît mai mult în faţa adversarului tradiţional, Steaua.
Asta este, în opinia mea, faţa medeliei la Dinamo, azi. Despre revers, în zilele următoare. Pînă atunci, însă, pot inscripţiona pe cantul ei, următoarea observaţie: Bine-bine, înţelegem, insuficienţă valorică şi necompetitivitate sportivă vremelnice, dar şi în faţa unor adversari diametral opuşi Stelei, gen Iaşi, Mioveni sau chiar… proxima Viitorul?!!
(articol trimis de Nicu)