(Gazeta Sporturilor)
Adrian Georgescu
Adversarul nr. 1: memoria. Noi nu avem o memorie globală, ci una selectivă, care cenzurează eşecurile. E ca şi cum te-ai duce la doctor, iar el ţi-ar ascunde cancerul, spunându-ţi, în schimb, că ai dinţi sănătoşi. Mental, suntem încă în filmele lui Nicolaescu. Fiecare ne credem capabili să dovedim şapte turci şi, ca urmare, într-un 11 la 11 pierdem. Alte ţări au vitrinele pline cu trofee, noi ne gâdilăm singuri cu puiul de cupă şi cu locul 5 de la World Cup ‘94. Vă daţi seama că atunci nu am avut un loc oficial în scripte şi că ni l-am inventat pentru a ne aminti mereu că am fost cei dintâi dintre învinşi?
Iată, în Gazetă apar, pentru a o suta oară, amintirile de la Sevilla ’86. E clar. Steaua joacă iar la Sevilla, nu? Ca şi atunci, nu prea avem şanse. Deci, se poate! Hai, băieţi! Lungiţi-vă pe canapea, închideţi ochii şi noi vă vom povesti faptele strămoşilor. Dacă terapia nu merge, vom scoate din raclă moaştele şi vi le vom întinde la pupat.
(Fac o paranteză. Vă amintiţi strofa lui Păunescu: “Luaţi-vă-n braţe copiii / Ca pe strategice arme / Haideţi cu toţii la Putna / unde Măria Sa doarme”? E din aceeaşi serie. Ce să facem la Putna, maestre? Măria Sa doarme. Ca oricărui mort respectabil, Măriei Sale i se cam rupe. Noi, în schimb, simţim nevoia de a ne lua în braţe copiii ca să-i ducem la un mormânt. Apoi ne mirăm că sunt palizi).
Adversarul nr. 2: bucuria stupidă cu care întâmpinăm problemele adversarilor. “Avem o veste bună”, spun comentatorii. Nu, Piţurcă nu şi-a anunţat demisia, ci “după ce a fost introdus, Robben a fost schimbat. Sperăm că este vorba de o accidentare”. Vestea ideală ar fi ca populaţia Olandei să scadă la zece femei, ca bulgarii să se retragă din competiţie, iar peste bieloruşi să se abată o molimă, care “sperăm să fie mortală”.
Ne-ar plăcea să ne măsurăm forţele cu umbrele adversărilor sau cu bunicile lor, când ar trebui să ne dorim cele mai tari Olande şi Bulgarii posibile. Altfel, iar nu vom şti unde suntem cu adevărat, ci vom fi veşnic în aşteptarea unei veşti bune.
Adversarul nr. 3: căutatul scuzelor. N-am auzit, măcar o dată, un “am pierdut” fără să urmeze “dar nu trebuie să uitaţi că … ” Expresia “cea mai bună apărare este atacul” funcţionează doar la nivelul scuzelor, pentru că pe teren dăm de …
… Adversarul nr. 4: gândirea slabă. Care este eterna declaraţie dinaintea unui meci? “Important e să nu luăm gol” (vezi Cătălin Munteanu, în Gazeta de azi). Nu “important e să le dăm 3-4 goluri”. Presa publică eterna comparaţie dintre bugete, iar al lor e de 10-20 ori mai mare, deci jucătorii noştri sunt deja cauţionaţi să piardă. Pardon, să nu învingă, pentru că ne place să folosim cuvinte pozitive pentru a ne mângâia perdanţii.
Când aţi văzut ultima oară o echipă românească atacând? Dar nu aşa, cu doi atacanţi zbătându-se ca în nisipuri mişcătoare, nu cu un fundaş lateral centrând ca un portar către un mijlocaş care a avut plămâni de un singur sprint pe meci, ci cu dorinţă şi nebunie, ca o ceată de copii năvălind în recreaţie? N-aţi văzut de mult, pentru că există …
… Adversarul nr. 5: creatorii români de sisteme. Urmaşii celor ce-au făcut Quic Cola. Purtam acest germene încă de când ni se spunea că tractorul românesc este mai fiabil decît cel german: paranoia geniului naţional. Or, de la stilou, penicilină sau efectul Coandă, noi nu prea am inventat nimic, poate doar trasul de timp.
Astăzi, avem parte de specialişti care au născocit nenumărate forme de încremenire. Majoritatea echipelor noastre arată de parcă le-ar fi creat autorul Gînditorului de la Hamangia. Copii mişcate ale sistemelor vestice, prost asamblate, din care cad piesele. Cu cât mai mulţi închizători, pentru că adversarul construieşte în prostie şi trebuie să ţinem pasul cu el. După maximum 60 de minute disperate, sistemul pică, pentru că băieţii ori şi-au pierdut capul, ori nu mai pot.
Câte contraexemple puteţi găsi? Părerea mea este următoarea: cine speră la meciul unei echipe româneşti o face pe barba lui.






































