Acasă Revista presei Domnul Il Luce

Domnul Il Luce

126
0

de Adrian Georgescu
(gsp.ro)
El a fost mereu cea mai bună soluție.
Nimeni n-a mai stârnit atâtea sentimente contradictorii în lumea aceasta micuță ca Mircea Lucescu. Sub veșnicul lui zâmbet mijit, n-a știut de fapt nicicând să se facă simpatic. Când nu s-a războit cu vatmanii, a tot repetat că a lansat în fotbal mai mulți jucători decît Barcelona. Noi, prea ocupați cu ironia, am uitat să vedem că și dacă doar un sfert dintre cei enumerați i-ar datora ceva, tot ar fi mare lucru. În spatele acestei atitudini va fi stat, poate, și o oarecare ciudă că “bunicul risipitor” nu și-a consumat cuminte sfaturile la gura sobei, în preaașezata familie a fotbalului românesc.
Pentru cei care consideră că Mircea Lucescu face echipe mari doar când are un buget consistent pe mînă, să-și amintească de Corvinul Hunedoara. De fapt, chiar și ultima formație antrenată este un bun exemplu de eficacitate pe toate planurile. De zece ani, echipa “bătrânului” Lucescu joacă mai tinerește decît multe formații de top din Europa. Cu brazilienii ei descoperiți te-miri-cum, Șahtior Donețk a fost an de an în fotbalul mare. Când nu a jucat în Champions League, a câștigat Cupa UEFA și Supercupa Europei.
Cere mult Mircea Lucescu? Este normal. Cel mai bun este și cel mai scump, iar noi, vorba englezilor, suntem prea săraci pentru a ne cumpăra haine ieftine. Sub pretextul economiei prin risipă, FRF-ul săndist l-a evitat constant și o întreagă generație de fotbaliști buni s-a dus pentru că nu a existat nicicând curajul de a modifica un sistem. Au fost schimbări cât să nu se schimbe nimic, după algoritmul caragialesc “Pițurcă – altul – Pițurcă – altul – Pițurcă”. O eclipsă parțială continuă: suficientă lumină încât să crezi că poți vedea ceva, dar și suficient întuneric cât să orbecăi controlat.
Cred că doar două tipuri de selecționer pot aduce desprinderea de acest mod de-a gândi: fie unul tânăr și ambițios (Contra ar fi o elegere inspirată), fie unul trecut prin ciur și prin dârmon. Înainte de a calcula cât valorează Lucescu, să socotim măcar acum cât ne-a costat această consecventă scaldă în mediocritate. Este, păstrând proporțiile, ce a pierdut România în anii ‘90: foarte mult timp. Or, să-l auzi astăzi pe Mircea Sandu propunând soluții pentru viitor e ca și cum l-ai asculta pe Ion Iliescu explicând ce e democrația.
Mulți văd în Mircea Lucescu un om al Vechiului Regim, uitînd că toți cei de vârsta sa au fost astfel, dar că, spre deosebire de aceștia, el a obținut cele mai bune rezultate după 1990. Personal, îl văd ca pe acel medic în vârstă, morocănos și ușor surd, care îți pune zece întrebări, apoi îți spune ce ai, iar radiografia îți va arăta ulterior că a avut dreptate.
În prezent, avem câțiva antrenori buni, ascunși printre dune, dar un singur doctor în fotbal. Ar fi păcat să ratăm și această ocazie. E ultima.
 
Luce Unchained
de CĂTĂLIN TOLONTAN
N-am suficient talent ca să-mi imaginez dialogul dintre Răzvan Burleanu și Rinat Ahmetov pentru eliberarea sclavului de lux Mircea Lucescu. Adevărul e că asta a fost Lucescu o viață întreagă. Un rob.
Robul pasiunii, al ambiției și al dorului de excelență. A adunat puncte, bani, putere și amintiri. Și continuă să o facă pînă cînd “inima va face poc”, vorba lui.
Ar fi nevoie de Aurel Baranga ca să redea negocierile eliberării lui. Azi, mîine se vor purta undeva în Ucraina.
Gîndiți-vă numai! De o parte e Ahmetov, de cealaltă parte, Burleanu. Ahmetov n-a ajuns un băiat în costum, talentat la romgleză, din cauză că Ucraina n-a intrat în UE. Burleanu n-a ajuns Ahmetov pentru că România a intrat în UE.
Sînt două lumi, încordate și șmecheroase, două lumi față în față. Ciocnirea civilizațiilor în variantă transcarpatică.
Pentru Lucescu, echipa României ar însemna ieșirea optimă din aventura ucraineană. Fără răni în urmă. Ce poate suna mai frumos pentru Ahmetov decît faptul că antrenorul care i-a pus echipa pe harta lumii bune nu pleacă la un alt patron, nici nu există altul mai bun!, ci la naționala țării sale? Iar pentru Burleanu, de asemenea, Lucescu ar reprezenta o achiziție nesperată. E ca și cum l-ar fura pe antrenorul din Belgravistan dîndu-i, în schimb, o insignă cu tricolorul și un magnet colorat pentru frigider.
O singură teamă. Să nu se enerveze, din nimic, așa cum fac magnații, Ahmetov și să-i spună lui Burleanu ce le-a spus Pinalti candidaților de la europarlamentare din PMP. Nu știți povestea? Merită.
Cîțiva intelectuali s-au închis într-o cameră la partid ca să decidă între ei cine va candida pentru Bruxelles. Oamenii au scos CV-urile, diplomele de Ivy League, doctoratele. Nu s-au înțeles cine va candida. I-au prins zorile tot discutînd.
La un moment dat, intră Gheorghe Ștefan, trimis de conducerea partidului să vadă dacă ăia subțiri mai respiră în cameră. Fostul șef al Ceahlăului, vi-l amintiți bine, deschide ușa, află că încă se dezbate și se enervează. “A tranșat discuția în stilul său”, povestește chiar unul dintre participanți, Theodor Paleologu.
Cu gestul cu care cerea socoteală arbitrilor că “nu mi-ai dat șe-i al meu”, Pinalti își înfige mîinile în buzunare și le zice candidaților: “Hai, bă, lăsați vrăjeala, scoateți banii!”.